Ceaprăzărie – un cuvânt cât o istorie

Ceaprăzărie – cuvânt știut, din altă vreme parcă, notat de multă vreme, uitat în ultima vreme. Și azi – un periplu într-un loc special; aproape o călătorie în timp. Un cuvânt cât o istorie, cât un veac, dintr-o vreme în care detaliul era privit cu încredere, căutat și valorizat.

Minunata prăvălie de ceaprazuri își poartă numele frumos și transparent: ceapraz + suf. –ărie (sufix despre care am tot scris în ultima vreme, făcându-mi un obicei din a cerceta locuri speciale nu ca turist, ci ca om curios, interesat de fenomenele din limbă). Ceapraz, -uri este un cuvânt ce acoperă multe: șiret sau panglică, sfoară de mătase sau șnur, ciucure sau chiar nasture, toate acestea fiind podoabe pentru haine (militare), draperii, tapițerii. E un cuvânt provenit din turcă, așa că putem să ne imaginăm o bună bucată de istorie, de timp, doar dacă intrăm într-o astfel de prăvălie. Mai există, oare, ceaprăzării? În dicționare, cel puțin, există. DOOM2 îi acordă și el spațiu, însă îi pune o etichetă care marchează practic un sfârșit: „ceaprăzăríe (înv.) (cea-pră-) s. f., art. ceaprăzăría, g.-d. art. ceaprăzăríei; (magazine) pl. ceaprăzăríi, art. ceaprăzăríile”. Este, așadar, un cuvânt învechit, ieșit din uz. Asta înseamnă că a dispărut realitatea pe care o desemnează. Cuvântul trăiește încă – prin lucrările lexicografice – și este, cu siguranță, un element prețios în mintea iubitorilor de frumos ori pe buzele nostalgicilor. Să nu-l uităm nici pe ceaprazar, pl. ceaprazari, s. m., însemnând „fabricant sau negustor de ceaprazuri sau, prin extensie, de chipie și de alte obiecte de uniformă (militară); format astfel: ceapraz + suf. –ar (v. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2009). De notat e că forma corectă este: ceaprazár (înv.(cea-pra-) s. m.pl. ceaprazári – v. DOOM2.

Contextele îl fac supraviețuitor și-i girează lupta cu modernitatea – uneori – uniformizantă: „Pe strada Mihai Viteazu putem găsi ultimul ceaprăzar din Constanţa, pe Marcel Andronache. Explică în ce constă meseria lui: face şepci. Şi pune în această activitate toată pasiunea.” (coripucca.blogspot.com/);  „Șepcile au și ele povestea lor. Cu tot cu meseria de ceaprăzar. Adică șepcar. Calapoade și măsurători, și cusături. E-he, câte și mai câte! Mai sunt trei meșteri ceaprăzari în Cooperativă.” (evz.ro). Literatura ori textele subiective (de ieri şi de azi) conservă și ele realitatea și omul: „Când ieşim de la şcoală, îl iau de mână şi, intrând într-o ceaprăzărie, îi cumpăr o şapcă nou-nouţă” (Elevul Dima dintr-a șaptea, de Mihail Drumeș); „Croitorii reuşesc să facă o rochie şi după un alt gust decât cel afişat în magazinele de stat, ceaprazarii – o pălărie ca pe vremuri când domnii le purtau cu distincţie etc. Spiritul lumii de dinainte se refugiază aici, în micile ateliere cu o singură cămăruţă. Această lume continuă să subziste pe străduţe din vechile cartiere «burgheze» şi ele cândva mahalale şi uneori se strecoară şi în noile cartiere muncitoreşti de o urâţenie exemplară.” (graphicfront.ro).

Importanța ceaprăzăriei e girată, poate, de mercerie (cuvânt pe care-l simt mai des folosit, cu sens mai general, acoperind o realitate mai bogată, care încă există: magazin de mercerie, adică loc unde se vând obiecte mărunte care servesc la cusut și ca accesorii la îmbrăcăminte, mai ales ace, ață, copci, agrafe, panglici, dantele, nasturi (v. Micul dicționar academic, ediția a II-a, 2010). Și el apare în DOOM2, dar are privilegiul de a nu avea eticheta înv.: „merceríe s. f., art. mercería, g.-d. art. merceríei; pl. merceríi, art. merceríile”. Totuşi, aici nu găsim vreun iscusit domn simpatic ce face ceaprazuri!

Sursă foto: https://www.bucurestiivechisinoi.ro/