România e în noi și va fi atât timp cât vom spune „te iubesc”! Din Londra, cu nostalgie, Delia Corol

delia corol

Mulți dintre românii plecați și stabiliți în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii au postat mesaje aniversare pe rețelele de socializare. E 1 Decembrie și pentru ei, chiar dacă sunt la mii de kilometri distanță și limba română nu le mai stă pe buze în fiecare zi, fac eforturi să o vorbească dintr-un sentiment special de apartenență la graiul în care s-au născut. Sunt vocile care ne povestesc cu nostalgie despre alte vremuri, dar și despre traiul din țările în care au emigrat și nu de puține ori ne-au adus povești inedite și perspective diferite.

De meserie chimist, Delia Corol s-a stabilit la Londra unde lucrează în domeniul medical-farmaceutic și într-o zi atât de specială precum cea de azi, a rememorat cu un sentiment de profund atașament amintiri din copilărie:

„1 Decembrie e o sărbătoare ce aduce cu ea mirosul zăpezii de acasă, Hora Unirii și tricolorul. Ce înseamnă 1 Decembrie pentru cei plecați din România? Dar pentru copiii lor? Am stat de vorba cu copilul meu de 9 ani, născut și crescut în Anglia, despre ce înseamnă România pentru el. A răspuns simplu: bunica. Apoi a spus că mai înseamnă sarmale, Marea Neagra, căldură și țânțari, înseamnă o limbă pe care numai el știe să o vorbească la școală. Mai înseamnă și «te iubesc, mama!». Când eram de vârsta fiului meu, doamna profesoară de limba română ne-a dat ca temă o compunere despre România. Când a citit textul meu, îmi amintesc că a plâns. Am primit nota 10. Țin minte că am scris cam așa: «România e o fată frumoasă cu părul galben ca grânele țării. Are ochii albaștri ca Marea Neagră și buzele ca cireșele coapte. E îmbrăcată cu ie și are Dunărea drept cingătoare. România e cea mai frumoasă și o iubesc». Nu mai știu continuarea. Știu doar că acum, cu ochi de adult, o văd altfel! România este acum mama. Este bunica. Părul blond are acum fire albe și ochii săi albaștri ca marea se uită după copiii săi plecați în alte țări. Mâinile ei muncite așteaptă cuminte în poală să-i vină copiii, să frământe cozonaci și poale-n brâu, să strângă în brațe și să nu mai dea drumul. Copilul meu vorbește limba română. Scrie românește. Deocamdată știe să și iubească în această limbă pentru că îmi spune «Mama, te iubesc!». Cât despre România? Astăzi mâncăm fasole cu cârnați și papanași. Deși departe, România e în noi și va fi atâta timp cât vom spune «te iubesc!»”