Mergem la sandvicerie?

Preocupările mele lingvistice ajung din nou în bucătărie. Dacă unele chestiuni gramaticale nu sunt digerabile pentru toată lumea, îndrăznesc să cred că mai abordabila-i companioană – cultivarea limbii – e mereu privită cu deschidere. Astfel, din tabăra gastronomică –  năzbâtii limbistice interesante și comentabile, puse sub lupa cultivatorului de litere corecte.

Sandvici, cu varianta sendviș, datorită mărinimiei dicționarelor normative, e un cuvânt vechi în limbă, dar în continuare năstrușnic, provocând probleme și născând întrebări în mințile românilor. Drept e că nu toată lumea percepe la fel un cuvânt străin. Totuși, e bine de știut că singurele variante oficiale sunt sandvici și sendviș, variantele de plural fiind într-o perfectă armonie cu acestea: sandviciuri, sendvișuri. De aici până la sandvicerie n-ar fi o cale prea lungă și nici multe rânduri de explicații! Cu toate acestea, principiul analogiei pare să nu-și fi găsit materializare, întrucât sandviceria n-are nicidecum iz/scris românesc, variantele sandwicherie, fabrică de sandwich-uri ori sandwich shop/factory fiind preferate. Drept e că sandvicerie nu e în dicționar, dar ar putea fi (dacă tot ne bucurăm de românescul sandvici, cu tot cu variantă!).

De la sandvicerie la șaormerie! Deși șaorma nu are nici vechimea, nici statutul oficial de care se bucură sandviciul, peisajul lingvistic urban înregistrând mai multe forme: shawarma, shaorma, șaorma, varianta total adaptată – o șaorma, două șaorme – ar putea impune substantivul șaormerie. Ar putea fi o îmbogățire a vocabularului gastronomic, o specializare necesară, o diferențiere și o ieșire de sub păcătoasa generalizare instituită de fast-food. Mai mult, prin șaormerie și sandvicerie s-ar completa seria locurilor care vând un anumit produs: mezelărie (cuvânt vechi, inclus de multă vreme în dicționare), ceainărie (și el vechi și prezent în lucrările lexicografice), cicletărie (cuvânt absent din dicționare, dar impus de realitate, încadrabil în paradigma locurilor sufixate similar).

Închei cu încrederea că astfel de creații lexicale nu sunt trecute în rândul găselnițelor de moment, ci în rândul elementelor de originalitate cotidiană. E și un strop de marketing la mijloc, consumatorul (ne)pretențios ciulind urechile la noutăți. Până la urmă, realitatea poate cere crearea unui înveliș sonor potrivit nu doar cu o idee sau cu o cerinţă, ci și cu principiile existente deja în limbă. A crea cuvinte nu reprezintă o încălcare a normei, ci un argument că limba este un sistem deschis, nedefinitivat, un mecanism controlat, dar și un instrument adaptabil, creativ și creator deopotrivă.