Valea Domanului freamătă! Chivu e pe buzele tuturor!

explo 1000x200

Omul sfințește locul. Un proverb care îl descrie cel mai bine pe unul dintre cei mai iubiți oameni de fotbal care au trecut prin Valea Domanului.

Pe 1 aprilie 1998, Reșița era un oraș paralizat. Antrenorul de fotbal Mircea Chivu pierduse cel mai greu meci. Nu era o păcăleală, era crudul adevăr al unei zile de primăvară ce a întristat zecile de mii de fani. Pentru Mircea Chivu se auzise fluierul final, exact în ziua în care, câteva ore mai târziu, CSM-ul lui drag și al microbiștilor reșițeni zdrobea în Valea Domanului pe Ceahlăul Piatra Neamț, cu 5-1. Unul dintre goluri era marcat chiar de fiul lui Mircea, Cristi, care avea să ajungă un fotbalist adulat de o țară întreagă. Numele Chivu continua să existe în fotbal. La fel și spiritul. Tot de atunci, stadionul din Valea Domanului poartă numele unui mare OM. Mircea Chivu veghează și acum asupra Văii Domanului, locul marilor bucurii ale fotbalului reșițean. 18 ani s-au scurs de la trecerea în neființă a lui Mircea Chivu, „un bun profesionist, dăruit muncii de fotbalist și antrenor, dar nu în ultimul rând un om deosebit”, după cum l-a descris conducerea CSM Școlar Reșița, echipă care își dorește promovarea în Liga a III-a.

Despre Mircea Chivu a rememorat un episod emoționant președintele clubului reșițean din perioada de glorie a anilor 90, Marius Popescu, în prezent observator în cadrul AJF Caraș-Severin: „O întâmplare care pe mine m-a marcat profund a fost faptul că domnul Chivu era foarte bolnav și domnul antrenor Sdrobiș a plecat intempestiv, fără să anunțe pe nimeni, la FC Baia Mare. Mircea Chivu a venit bolnav la meci și a condus echipa de pe bancă, pentru că nu aveam antrenor. A fost acel meci cu Gloria Bistrița, câștigat de noi, în martie 1998. Era în mare suferință, dar a preferat să vină la stadion, să fie lângă băieții de la CSM Reșița, să conducă echipa. A fost ultimul lui meci. Mircea Chivu a fost un om deosebit, care a avut o familie frumoasă, plină de devotament, a fost un antrenor cu mult bun simț și cu multă implicare în a crește niște fotbaliști buni și foarte buni și în primul de a-i crește într-un spirit de sportivitate, cum rar am văzut. Avea mult respect față de colaboratori și de jucători. Și-a câștigat vestiarul numai printr-o seriozitate exemplară și printr-un devotament la fel de exemplar.”

Cunoscutul portar Gheorghe Popa, sau „Popică” după cum îi spun apropiații, își aduce aminte că datorită lui Mircea Chivu a luat decizia de a se reîntoarce în anul 1996 în Valea Domanului. Și nu a regretat, pentru că a promovat un an mai târziu în prima ligă: „În momentul în care Mircea Chivu s-a întors acasă din Germania, unde fusese la echipa a doua a celor de la TSV 1860 Munchen, eu jucam la Corvinul Hunedoara. Într-o zi, prin aprilie sau mai 1996, m-am întâlnit cu el în spatele Sălii Polivalente din Reșița și mi-a spus atunci «Popică, vino te rog înapoi la echipă, că avem planuri mari, să promovăm.» Eu, puțin sceptic, i-am spus: «Mircea, tu n-ai să reușești niciodată.» «Nu e așa, mi s-a promis sprijin. Am încredere în ce spune Marius Popescu», mi-a replicat Mircea. Pentru mine, puterea aceasta a lui de a crede în promisiunile altora m-a determinat să revin la Reșița. Am plecat la drum împreună și am și promovat în 1997. Eram în poartă la acel meci dramatic de la Craiova, care ne-a adus promovarea în prima ligă.” Gheorghe Popa a rămas fidel fotbalului din Valea Domanului, fiind delegatul echipei CSM Școlar Reșița.

Jurnalistul Eugen Cotarcea, prezent la multe dintre meciurile rosso-nerilor din perioada de glorie, a descris cu lux de amănunte un episod de la finele anului 1997, din care reiese modestia și simplitatea OMULUI Mircea Chivu.
„CSM Reşiţa terminase turul Diviziei A, în noiembrie 1997, pe locul 8, dar până la finele acelui an urmau să se mai joace trei etape intermediare, din retur. Nemulţumit că nu-şi primise banii la zi, antrenorul principal Ioan Sdrobiş plecase în Moldova lui, boicotând propriile antrenamente ale echipei. Deşi bolnav, antrenorul secund Mircea Chivu a rămas alături de jucători. Ultimul meci al anului s-a jucat în decembrie, în deplasare la Sportul Studenţesc. Înaintea partidei, în autocarul echipei (unde mă aflam şi eu, din partea ziarului Timpul) şi-a făcut inopinat apariţia Sdrobiş! Care le-a readus aminte jucătorilor cum trebuie să joace, cu mingi lungi, aruncate peste linia de mijloc, către vârfuri.
A început meciul, dar Metalul juca altceva, pasa la mijloc! Ciucur, Doană şi Ciocoi controlau jocul, ajungeau cu mingea la picior până în careul advers. Golurile au căzut în cascadă, Reşiţa învingând la Bucureşti cu 4-1! Marcatori: Ciocoi şi, de trei ori, Szijj! CSM-ul termina astfel anul pe locul 6 în prima divizie!
La urcarea în autocar, bucuria era pe toate feţele. Dar Sdrobiş i-a făcut pe toţi să le pice feţele, când le-a zis: «Bravo, copiii mei! Aţi văzut ce se întâmplă dacă mă ascultaţi? Aşa se joacă!» Jucătorii îşi dădeau coate. Unii îl mai şi înjurau pe sub mustăţi. «Al dracu popă! Un nesimţit!» «Ce tupeu are ăsta!» «Am jucat ce ne-a învăţat nea Mircea la antrenamente, nu pasele lungi ale lui Sdrobiş!» Nea Mircea (Chivu) tăcea. El ştia ce a făcut, cum a pregătit meciul şi ce au jucat băieţii lui.
Pentru cei care iubesc culorile roş-negre, să ne aducem aminte echipa care a obţinut, poate, cea mai categorică victorie în deplasare din acea perioadă fastă a Metalului: Boşca (Combei, 86) – Căprariu, Sandu, Ibric, Chivu (Bica, 84) – Ciucur, Mutică, Doană, Ciocoi – Szijj, Balaci (Perşa, 57). Goluri: Ciocoi – 19, Szijj – 51, 59 şi 90.
Revenirea la Reşiţa de la Bucureşti s-a făcut fără «Părintele» Sdrobiş, el a plecat în Moldova, la nevastă-sa. Autocarul a făcut o oprire la o staţie de benzină cu restaurant undeva prin Oltenia – acelaşi loc unde se oprise autocarul la revenirea de la meciul promovării cu Electroputere, când şi atunci Mircea Chivu fusese secund. Ce voiam să spun: la oprirea aia, Mircea Chivu le-a făcut cinste jucătorilor pentru victorie. O ladă de bere, parcă. El i-a cinstit, nu Sdrobiş!”

Foto: Petru Fuchs

banner 970 x 250