Scrisoare de dragoste de acum un secol!

Dragostea este un sentiment care, indiferent de secol, lasă amprente asupra acelora care o descoperă. Indiferent că vorbim despre 1800, 1900 sau 2012, se manifestă la fel. Directorul arhivelor din Caransebeș, Ovidiu Roșu, a ales o poveste de acum un secol. Protagonist este un elev al Institutului Pedagogic de atunci.

 “Am hotărât să le prezint cititorilor o idilă de acum un secol, între un elev al Institutului Pedagogic Diecezan din Caransebeş, Pavel Jumanca, şi o vecină rămasă ulterior necunoscută istoriei locale, Roza lu’ Feneşan”, începe povestea directorul Arvihelor Naționale de Stat, de la Caransebeș, Ovidiu Roșu. Acesta a selectat câteva fragmente din scrisorile elevului.

 “Prin Olga, am cunoscut pe Roza. Venise de curând cu mama sa şi cu tatăl vitreg, de pe Valea Almăjului. După tată purta numele de familie Szabo, dar toată lume o ştia de Roza lu Feneşan, după tatăl său vitreg care o crescuse. Eu nu umblam încă cu fete, doar aşa cu cine ştie ce ocazie. Roza a fost prima mea dragoste. Am cunoscut-o în toamna anului 1905. Avea 14 ani, eu 19. Cu faţa frumoasă, albă roz şi ochii mari negri, mi se părea fata cea mai frumoasă din lume…, poveste atât cunoscută pretutindeni. Fiecare tânăr, în prima licărire de dragoste, crede că şi-a ales pe cea mai frumoasă fată. Roza avea picioarele strâmbe, nu avea nici corpul armonios… Acestea le-am văzut după ani de zile, când nu mai aveam pentru dânsa sentimentele dintru început. Atunci nu-i vedeam decât ochii ei frumoşi”, se arată în scrisoarea lui Pavel Jumanca. Elevul Institutului Pedagogic îi descrie și pe colegii săi de generație.

Cum descria tinerii din secolul al XIX-lea

“Noi tineretul de atunci, eram mai naivi, captivaţi de poezia vieţii, de frumosul ideal: Doi ochi strălucitori, un zâmbet, era suficient ca să ne copleşească… să ne facă să ne pierdem cumpătul. Omenirea e mereu în progres. Tineretul de azi e mai puţin iubitor de poezia vieţii, ideală şi abstractă…, dar curată în sentimentele sale. Tinerii de astăzi sunt mai reali, mai lipsiţi de sentimente şi mai robiţi de porniri. Noi nu prea ştiam să facem o analiză a formelor unei fete, ca cei de azi, care se dedau unui adevărat studiu anatomic, copleşiţi de patimi. Vremurile îşi au rânduielile lor şi omul e supus poruncilor lor”, povestea tânărul Pavel Jumanca în jurnalul său, păstrat cu sfințenie acum de Arhivele de Stat.

“Îmi aduc aminte de câteva scene: abia o cunoscusem. Venea din oraş, am ajuns-o din urmă. Am continuat drumul împreună. Ajungând la colţul uliţei, o ia către biserică, că ar avea – vorba vine – ceva treabă în partea ceea a oraşului. Se uită la mine, puteam citi în ochii ei chemarea de a o însoţi. Eu însă eram “analfabet” şi n-am putut descifra această chemare…“, scria Pavel Jumanca, acum un secol.

Strada Traian Doda, amintită în 1906

Tânărul locuia pe Strada Traian Doda din Caransebeș, iar grădina lui se învecina cu cea a fetei, care era vecina lui. “În primăvara anului 1906, zi frumoasă cu soare şi cântec, lucram în grădina casei noastre cu Taica şi cu Mama. Era şi ea în grădină. Mă strigă, nu-i răspund, mă fac că n-aud. Îmi era ruşine de Taica. Cunoşteam concepţiile lui şi sfaturile ce mi le da mereu”, potrivit jurnalului în care tânărul scria zilnic. Pavel Jumanca mai povestește cum la începutul anilor 1900, băieții le trimiteau fetelor cărți poștale ilustrate, cu peisaje sau strofe scurte din scrierile lui Mihai Eminescu. Idila celor doi s-a încheiat după ce, indirect, tânărul elev de la Institutul Pedagogic Diecezan a auzit că tatăl fetei ar fi declarat pe la rude “că nu-şi va mărita fata după un ţăran ordinar”. Pentru că părinții lui Roza au mai deschis și un magazin de stofe, aceștia visau să își mărite fata cu un avocat, dar între timp a venit războiul, iar Roza a rămas fată bătrână.

Fragmentele pe care directorul de la Arhive le-a reprodus pentru cititorii “Express de Banat” fac parte din capitolul intitulat de autor, “Timiditatea mea”. “În mod cert el ilustrează faptul că memoriile, de cele mai multe ori cu un însemnat procent de subiectivitate, conferă o nouă dimensiune istoriei oficiale, reci, cuprinzând fapte şi evenimente, mai puţin sentimente, trăiri sau aşteptări neîndeplinite caracteristice fiecărei fiinţe umane. Acestea din urmă dispar în negura timpului, peste ele aşternându-se colbul gros al istoriei, iar procentul foarte mic al celor care hotărăsc să îşi lase cele mai intime gânduri pentru posteritate este amplificat de dezinteresul faţă de aceste izvoare documentare”, a declarat directorul executiv al Arhivelor Naționale de la Caransebeș, Ovidiu Roșu, în exclusivitate pentru “Express de Banat”.