Românii fără ţară. Pe alocuri, jigodii

Citesc pe Net mesajul unei „românce” din Italia, adresat României la centenar. Vituperează nesimţita tot felul de elucubraţii faţă de neamul românesc. Măi, românco, eşti româncă şi nu ai cum a-ţi şterge din gene sângele românesc. Şi risc în continuare să-mi ridic în cap toată diaspora. Dragilor, să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere de a face bani şi de a face faţă dorului de ţară. Spuneţi că trăiţi civilizat şi vă cred. Nu pot însă admite ca voi să călcaţi cu bocancii peste sufletele noastre, ale celor care, dintr-o prea mare iubire sau iobăgie faţă de România, am ales să rămânem aici. Şi să scoatem din rărunchii noştri toate căile prin care ne-am dori să ne facem o ţară ca afară. Nu ne faceţi laşi, pentru că „nu am avut curajul de a o lua de la capăt” pe nu ştiu ce meridian al planetei. Nu, poate suntem dobitocii care se simt legaţi de ţarina asta, dobitocii care lăcrimează la un Enescu, Porumbescu şi, mai ales, la „Deşteaptă-te, române”. Da, suntem fraierii care încă mai speră că pot lupta pentru a face din ţara asta o democraţie adevărată, o patrie care să miroase a mama. Nu o poţi face cu geamantanele la aeroport şi vituperând de când le-ai desfăcut şi te-ai declarat deja cetăţean european. Vine românul european, internaţional şi ne explică nouă, dobitocilor din ţară, cum e democraţia şi viaţa în lumea civilizată. Da, sunt mari diferenţe, este o altă lume afară. Dar, dragilor români occidentalizaţi, haideţi acasă să facem ceva din ţara asta. Nu o mai huliţi, ajutaţi-o. Pun pariu că orice om de aici, de acasă, dacă vede implicarea voastră direct, fără superioritatea fără noimă, vă va lua în braţe şi vă va fi alături. Atât timp cât doar înjuraţi locul de unde aţi plecat, veţi atrage doar repulsie.