Te iubesc, România! De o sută de ori! La mulți ani!

Prima gură de aer ce am respirat-o a fost aici, în România. Am simţit mirosul inegalabil al mamei şi al pământului pe care urma să fac primii paşi. Era şi este pământul meu şi al tău. Vrem, nu vrem, poporul rus are cea mai profundă exprimare faţă de ţara sa. Spune mama Rasia, şi nu Vaterland. Este sentimentul ce îl încerc de când mi-a dat Cel de Sus minunea de a putea să scriu pe la gazete şi să vorbesc pe la televizor, de a-l transmite tuturor născuţilor în raiul de la marea cea mare, peste munţi şi până la Dunăre. Dragilor, suntem datori să ne fim fraţi şi să ne iubim ţara. Fără ţară, n-avem mamă. A ne înjura ţara este ca şi cum ne-am înjura mama. Nu cred că miroase mai frumos iarba oriunde în lumea asta, decât în curtea mamei mele. Şi încerc să traduc dor în alte limbi. Să-l traduc pe Stănescu în dor, poate aş putea încerca. Dar dorul românesc să-l transpui în missyou-ul globalist cred că este un eşec sentimental. Da, iubesc România pentru că mi-a hărăzit soarta să-mi fie mamă. O iubesc pentru că în vremuri apuse, era interzis să afişez tricolorul. O iubesc pentru iubirea ce l-a secerat pe bunul meu la Stalingrad. O iubesc şi pentru teregovenii bunului, ce mergeau cu puştile prin munţi. O iubesc pentru că este mama, patria mea. Patria mea este poporul român din care fac parte, este spiritualitatea acestui neam ce pleacă de la Zamolxe şi continuă fericit cu Eliade, Noica, Ţuţea şi ceilalţi corifei ai spiritualităţii româneşti. Nu este în niciun caz ţara vremelnicilor şi nemernicilor de politicieni. Nu, România este ţara noastră şi, egoist fiind, este ţara mea. La mulţi ani, mama România!