Povestea familiei Risz și a castelului Atanasievici

Pentru că prezentul nu mulțumește, întoarcerea în timp, în vremurile de glorie, sunt adesea binevenite. Astfel că povestea castelului din Valeapai și a familiei ce a locuit în camerele somptuoase ale sale a fost de multe ori auzită, însă de puține ori de la persoane ce au locuit în acele vremuri în sat.

Profesoara de limba și literatura română a Liceului Teoretic Diaconovici-Tietz, Ana Kremm, își are originile din Valeapai, iar din copilăria ei fac parte atât castelul în stare bună, cât și familia Risz, în locuința căreia a fost de multe ori. Întreaga istorie a acestei familii pare desprinsă din basme, ca și castelul de atunci,  ajuns acum o tristă amintire susținută încă vie de niște ziduri dărăpănate.

Familia Risz

Petru Risz, capul familiei, a fost principalul proprietar al castelului și al fermei din jurul său. A fost căsătorit cu bătrâna Risz, numită de copiii satului „cocoana”, și au avut împreună patru copii, doi băieți și două fete.  În anul 1947 castelul a fost naționalizat, iar băiatul cel mare al familiei, Ianis Risz, singurul care s-a întors acasă în sat, s-a instalat în casa administratorului din curtea castelului, nu înainte de a face canal. „Pe lângă faptul că a fost expropriat castelul, Ianis a făcut și canal, a fost condamnat, nu știu motivul, dar cred că nu trebuia să existe un motiv anume, doar pentru că era proprietarul castelului. După canal s-a întors și a rămas acolo în Valeapai, a devenit un singuratic, foarte puțin comunicativ și s-a întreținut cu creșterea animalelor”, povestește cadrul didactic Ana Kremm. Ianis era o fire extrem de nervoasă și de închisă, nu comunica cu nimeni și nu se înțelegea foarte bine nici cu soția lui, cu atât mai puțin cu mama sa, bătrâna Risz, care a fost singura ce a locuit în castel chiar și după ce a fost naționalizat. „Bătrâna Risz, cocoana, era o bătrână interesantă, la fel de taciturnă. Câteodată copiii răi o mai batjocoreau, însă ea nu răspundea la nicio provocare. Era singura care a locuit până la moarte, prin 67-68, în pivnița castelului. I s-au rezervat două camere și separându-se de fiul său și de noră presupun că nu au fost relații foarte bune între ei, deși în mintea mea de copil apare o cărare între cele două case”, mai adaugă Ana Kremm.

castelul atasanisevici

Ianis Risz a fost căsătorit cu o armeancă, pe nume Profila Risz, cunoscută în sat ca „tanti Pufi”, au avut un sigur copil ce din nefericire a murit de mic. Ianis era pasionat de citit și amândoi căutau compania intelectualilor din sat, mai ales Profila, ce era mult mai sociabilă decât soțul ei. Fan al radioului, Ianis putea fi găsit adeseori ascultând Europa Liberă și alte posturi americane. După moartea sa, Profila a vândut animalele și s-a întreținut din croitorie. Bătrână fiind, singură și fără copii, a fost luată în întreținerea unor oameni din sat, cu promisiunea că tot ce mai are le rămâne lor, însă așa cum se practică, imediat după moartea sa, după ce familia respectivă s-a ocupat de înmormântare, niște rude au început să apară și să-şi ceară drepturile. Se pare că erau frații lui Ianis ce locuiau atunci în Timișoara.

Am cunoscut-o bine pe tanti Pufi, din nu știu ce motiv mă simpatiza, și o vizitam destul de des. Știu că într-una din camere aveau tablouri de Grigorescu și Luchian, puținele lucruri ce i-au mai rămas, pentru că mobilierul a rămas în castel și încet, încet s-a distrus, a dispărut, nu știu să spun unde anume, dar cert este că nu mai există urmă de el. Îmi mai aduc aminte și de sala de baluri care era plină de oglinzi venețiene”, rememorează cu ochii în trecut profesorul de la Diaconovici-Tietz.

Castelul Atanasievici

După ce a fost naționalizat, castelul a devenit spital, internat și chiar școală. Pe lângă clădirea castelului, mai exista casa administratorului, un mausoleu și grajduri. Însă partea cea mai fascinantă a castelului era parcul dendrologic pe care sătenii îl numeau „Raiul”, o grădină cu pomi rari ce a reușit să reziste până prin anii 1970. „A devenit clădire publică, era casa de nașteri, locuința doctorului, internatul cu loc de dormit și sala de mese și grădinița. A mai fost și o cameră unde locuia directorul școlii ,care nu era din localitate, dar doar temporar. Era funcțional. După anul 1960 până în jurul anului 1970 a rezistat parcul dendrologic, era înconjurat de gard de fier forjat, castelul avea un portic unde puteai să intri cu căruța, niște scări foarte generoase din lemn și o ușă foarte frumoasă. Castelul era funcțional și nu intrase în paragină, era întreținut datorită acestor instituții”, povestește Ana Kremm.

atanasievici

 

Însă odată cu schimbarea administrativ-teritorială a României, toate au început să se dărâme. Castelul a fost transformat într-o magazie de grâu, adunând după sine toate soiurile de rozătoare, mai apoi au fost cazați niște moldoveni care s-au ocupat cu distrugerea în continuare a ceea ce mai rămăsese, au dat foc la mobilier, perdele, podele, chiar în incinta clădirii. „După 89 castelul a fost cumpărat și astăzi încă mai este cineva proprietar. Încet se ruinează și devine autoservire pentru toți cei care și-au dorit câte ceva de acolo, au rezistat doar zidurile. Acum este ca un reproș în mijlocul satului”, precizează cadrul didactic.

Declinul familiei Risz și a castelului a dus la declinul întregului sat Valeapai. Acum, spre marea dezamăgire a foștilor locatari ce își amintesc cu drag de copilăria pe ulițele satului, nu mai există decât zidurile castelului şi rămășițele satului de demult.

atanasievici astaziFoto: facebook.com