Model de viaţă de urmat la Caransebeş. Ce schimbi ca să te împlineşti sufleteşte?

Cum poţi să-ţi schimbi viaţa la 40 de ani, sau ce te determină să vrei acest lucru…, rutina, dorinţa de a face ceva nou, faptul că ne este frică de trecerea timpului parcă fără să ne împlinim sufleteşte pe deplin… Toate astea au făcut-o pe o caransebeşeancă, soţie, mamă, femeie de carieră şă renunţe la ceea ce era inutil în viaţa ei şi să facă o schimbare majoră. Florina Dogaru a ales sportul!
Începuturile alergării profesoarei Florina Dogaru nu sunt pline de mister, însă abia ceea ce a urmat este din categoria n-aş fi crezut spune Florin Dogaru, care şi-a umplut camera de medalii câştigate la concursurile de alergare din ultimii doi ani:
Am cochetat mereu cu sportul, însă alergarea nu mi-a plăcut în mod excepțional. Prin mai 2018, tocmai împlinisem 40 de ani, am început să merg la stadion pentru a slăbi vreo 2 kg, ceea ce nu s-a întâmplat, dar asta e alta poveste. Tot în acea perioadă căutam oarece cursuri postuniversitare la Timișoara, iar întâmplarea a făcut că Universitatea de Vest să organizeze pe 2 iunie UVT Liberty Marathon. Nu m-am gândit până atunci nicio clipă că aș putea participa la o competiție. M-am înscris la semi. Și acum simt emoțiile acelei alergări. Nu știam mare lucru din ce se va întâmpla, doar că trebuia să alerg 21 de km. Am mers singură, mă gândeam că poate nu reușesc să termin, cei apropiați imi spuneau că e prea mult din prima, nu voiam să ma vadă cineva eșuând. Însă nu mi-a fost greu deloc. După o săptămână am mers la Lugoj, la alți 24 km. Atunci mi-a fost puțin greu, dar și copiilor mei, care m-au așteptat aproape 3 ore. A urmat un semimaraton la Baru, apoi la Bucoșnița, 42 de km Maratonul Olteniei, iar în septembrie participam deja la o alergare continuă de 6 ore la Timișoara, reușind 52 de km. Prima urcare pe podium a fost la concursul de la Baru, iar până la sfârșitul anului aveam deja nouă competiții”, ne precizează Florina Dodagu.

Florina şi-a schimbat stilul de viaţă şi chiar dacă sunt cârcotaşi, care râd când o văd pe străzile Caransebelui aregând, indiferent de vreme, ceea ce reuşeşte, prin stilul de viaţă riguros este de lăudat. Florina Dogaru spune că la început se ruşina că tot trebuia să dea explicaţii însă un stil de viaţă sănătos nu ar trebui să fie explicat. Ea se ghidează după un program riguros, pentru că altfel nu ar avea timp de toate. Are o familie care o înţelege, este profesoară la Liceul Tehnologic Dacia şi ca program aleargă de două ori pe săptămână, face fitness de două ori pe săptămână şi înot tot de două ori, a renunţat de a mai pierde ore în faţa televizorului. Este soţie, mamă, gospodină, are carieră şi mai are timp să participe la toate competiţiile importante de cros care, spune ea nu sunt numai concursuri:

Am început să leg prietenii, mă înscriam la toate competițiile, chiar dacă se suprapuneau, apoi mai vedeam unde merg. Alergarea încă nu devenise parte din mine, știam că o competiție ce urmează, mă va determina să mă antrenez. Dacă după 4 luni de alergare am participat la proba de 6 ore la Campionatul Internațional S24h de la Timișoara, în luna mai, după 12 luni, hotărâsem ca aș vrea să alerg timp de 12 ore. Așa am făcut. Am alergat 92 de km. Apoi m-am înscris la Ultransilvania, în iulie, o competiție de 105,7 km, pe timp de noapte (startul a fost la ora 23) și cu diferența de nivel, vreo 2000 m. Am făcut câteva calcule și mi-am dat seama că pot. Într-adevăr un mare efect l-au avut îndoielile unor alergători din orașul meu, care nu-mi dădeau șanse de reușită. A fost greu, dar frumos: singură, noapte, plus vizita la Castelul Corvinilor. Pe la ora 7 dimineața, mă aflam prin Călan, calculele parcă nu-mi mai ieșeau, și au început să-mi curgă lacrimi, nu-mi venea să cred că am avut curajul, inconștiența să vin la o competiție de 100 km, când eu alergam cel mult 45 km/ săptămâna. Atunci mi-am sunat prietenele, am plâns puțin, ele ziceau că o să reușesc, așa că asta am făcut. Am continuat și am terminat cursa. După o săptămână eram în Retezat la Râușor. Picioarele nu își reveniseră, dar auzisem că e superb. Nu puteam refuza. Au urmat alte competiții, la un moment dat mergeam în fiecare weekend, 9 săptămâni consecutive. Mă oboseau deja bagajele, drumul, trezitul foarte devreme. Dar eram înscrisă la competiții și cum să nu merg? Ultima competiție din an a fost la Zărand, în județul Arad. A fost perfect! Acea competiție m-a făcut să înțeleg că alergarea m-a schimbat foarte mult. Am plecat noaptea la ora 24, prin păduri, aveam un electroșoc pentru animalele sălbatice, uitasem a doua lanternă acasă, cea pe care o aveam începuse să mă lase, dar aveam un acumulator și alergam cu bateria și lanterna în mână, apoi un băiat pe care îl cunoscusem la Hercules Maraton mi-a împrumutat una dintre ale lui, … şi am terminat cursa în 12 ore. Anul 2019 a fost chiar bogat. Am participat la 22 de competiții, iar la 17 dintre ele am urcat pe podium. Am avut trei ultramaratoane de care sunt foarte mândră. Nu îmi plac distanțele scurte, întotdeauna la competiții alegeam proba cea mai lungă, dar știu sigur că îmi plac ultramaratoanele“, spune Florina Dogaru, care recunoaşte că e greu de înţeles de ce-ți place să alergi 14 ore sau sute de km.

Nici eu nu pot explica, însă cei din jur au venit cu diferite idei: la câte întrebări ai de răspuns? câte ai de vorbit cu tine? E ca un parc de distracții în care găsesc zeci de emoții, adrenalină, bucurie, libertate, teamă, frumusețe (trasee de poveste și de povestit, cum zice o prietenă din Hunedoara), durere (cu care mă împrietenesc, căci altfel nu m-ar lăsa să termin), încăpățânare, gânduri de genul alergarea nu e pentru mine (iar la sfârșitul cursei le spun prietenelor să nu mă lase să renunț vreodată, atât de mare e fericirea), iar în final, mândrie. Podiumul nu mă încântă, uneori simt că nu-l merit, bucuria mi-o dă cursa în sine, prietenii și voluntarii care au venit acolo pentru mine. E plăcut să știi că cineva îți oferă din timpul său“, spune Florina Dogaru.

Sportiva de 41 de ani recunoaşte că a învăţat pe parcurs ce înseamnă performanţa, pregătirea fizică, orele de antrenament.

Până acum câteva luni am alergat haotic, ieșeam și mă bucuram de alergarea în sine. Acum am un prieten care îmi organizează antrenamentele. Indiferent de vreme, indiferent de program, reușesc să alerg cel puțin 70 de km pe lună, acum alergarea a devenit o parte din mine, e un stil de viață. Întotdeauna îmi limpezesc mintea, indiferent de distanța parcursă. Asta e frumusețea: plec cu unele neliniști, întrebări, probleme și mă întorc cu zâmbete și planuri. Am fost întrebată de multe ori: cum am timp? Goethe spunea: timpul ne-ar ajunge întotdeauna dacă am ști să-l folosim cum trebuie. Nu a fost chiar simplu la început, însă ca să introduci ceva în programul tău deja plin, trebuie să pui stăpânire pe propriul timp, să îți dai seama cât este de prețios, sa abordezi altfel responsabilitățile. Planuri pe anul acesta nu prea am. Anul trecut mă înscriam la curse, știind că ele mă vor determina să nu renunț la antrenamente. Acum lucrurile s-au schimbat. Antrenamentele au devenit adevărate competiții, alergarea e o parte din mine, îmi doresc sa alerg măcar 300 km/ lună. Știu că nu mai renunț, așa că voi rări competițiile și aș lăsa semimaratoanele deoparte și să rămân la cursele mai lungi“, ne-a mai declarat Florina Dogaru.