Mama

Mama este simbolul iubirii necondiţionate pentru copilul său. Mama te aduce pe lume şi te ţine de mâini când faci primii paşi. Mama petrece nopţi nedormite pentru ca tu, copilul ei, să iei putere din laptele sânilor săi şi să creşti mare. Încearcă din răsputeri să te facă om. Mare, de s-ar putea. Ţi-ar da totul. Un rinichi, ficatul, inima ce şi-o toarnă zi de zi în tine, copilul ei. Te învaţă de toate, ce crede ea că e bine pentru tine. Dependent de ea, în copilărie te agăţi de fustele ei. Când creşti începi să-i explici că viaţa este altceva decât te-a învăţat ea şi îi dai lecţii. Nu se mai potrivesc noile tale principii cu stilul ei de viaţă. Ea doar te dojeneşte şi îţi spune că om poţi fi doar dacă te comporţi ca atare cu cei din jur. Cu înţelegere, iubire şi fără ură. Oricine poate avea minţile rătăcite, la un moment dat. Mama mai vine şi nu te lasă niciodată, indiferent de ce necazuri ai în viaţă. Este prima care îţi vine în ajutor. E o leoaică în momentele în care hienele vin peste tine. Tu, deja matur, îi arunci un „hai mama, că nu mai este ca pe vremea ta”. O suni, când ai timp, şi o întrebi ce mai face. Ea te întreabă când mai vii pe la ea. Fireşte, tu nu ai timp. Ai serviciu, ai la rândul tău copii, şi parcă îţi este peste mână să faci nişte zeci de kilometri cu maşina ce tocmai ţi-ai cumpărat-o. Din a cărei plată tocmai s-a oferit să îţi ofere şi ea, ceva din rată. Mama mai este suma tuturor reperelor morale şi religioase din lume. Ea nu te ceartă, te dojeneşte. Ea este singura fiinţă de pe planetă care te iubeşte fără a se putea preface. Trece vremea şi ce facem noi, copiii? O ducem la spital, o operăm, „avem grijă de ea”, dacă este nevoie. Mama nu plânge, nu ne cheamă, nu ne ameninţă. Ea este cuminte. Tace. Sufletul ei însă cred că sângerează, exact ca atunci când exulta că naşte copilul său.