De-a joaca printre formele verbelor

Corect-incorect sau veșnica luptă dintre normă și uz. Libertatea de exprimare sau de mișcare se manifestă și în discurs. Astfel, creăm, suntem spontani, intuim și facem analogii. Nu poate fi un lucru rău, nici măcar dăunător. Totuși, lucrurile nu pot fi conturate în afara discuției despre cum este, de fapt, corect. Dicționarele nu pot rămâne fără misiune!

*Mi-ar place să… aud atât de des combinația încât mă întreb la fel de des dacă nu cumva s-a stricat ordinea pe care eu o știu. Verific și mă liniștesc: a plăcea e tot acolo unde-l știam, în grupa verbelor terminate în diftongul -ea. Spunem și scriem corect: noi ne plăcem unul pe altul, voi vă plăceți unul pe altul, mi-ar plăcea, ne-ar plăcea ș.a. Lucrurile sunt de-o simplitate frumoasă, iar logica și argumentul ne sunt și ele aproape: plăcere, nu *placere, așadar a plăcea, nu *a place, de unde mi-ar plăcea, nu *mi-ar place. Previzibil, simetric, explicabil: a displăcea, asta îi va displăcea, ți-ar displăcea.

În altă căsuță: batem, bateți; facem, faceți. Ion Creangă, o mostră de corectitudine: „Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale când m-oiu întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-neavoastră de-atâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult decât atâta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumnevoastră, şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbrăţişaţi! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojâci, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumnevoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi de prins a lua focul totdeauna cu mânile noastre cele moji ceşti… şi tot noi cei horopsiţi!”. Să-l notăm și pe a tăcea, de unde și forma va/ar tăcea, iar nu *va/ar tace. De-o formă cu plăcere: tăcere.

Credeți-mă (iar nu *credeți-mă) pur și simplu sau spuneți-mi (iar nu *spuneți-mi) că nu-i așa argumentat. Lucrurile sunt așezate frumos în DOOM și în gramatici. Să le purtăm vorbele mai departe, chiar dacă lucrurile corecte nu sunt atât de atractive ca lucrurile frumoase. În concluzie: româna e fascinantă, și cu reguli, și cu excepții, și cu ieșirea din conturul stabilit.