Ce să mai vedem?

O fi memoria la români scurtă, dar nici chiar aşa. La începutul anilor ′90, o mare noutate străbătea lumea satelor, ca un fior în crâng. S-au înfiinţat Camerele Agricole, nişte instituţii aparţinând de Ministerul Agriculturii, care aveau un scop cam bizar la vremea aceea: întocmirea unor proiecte pentru finanţări cu destinaţie agricolă. Cam toată lumea era speriată de povestea aia, pentru că plutea un pericol extrem. Statul nu mai dă bani, fondurile necesare comunelor vor veni doar prin intermediul acelor proiecte. Nu se pricepea nimeni să le facă, dar Consiliile Judeţene erau, le şi plăteau, aveau obligaţia să acorde camerelor asistenţă tehnică. Totuşi, s-au realizat zeci de mii de proiecte şi numeroase comune şi-au rezolvat treburile cu bani din proiecte europene. Fiind vorba de politica de absorbţie, li s-a dat o oarecare atenţie, dar de câteva luni Camerele Agricole încep să tragă să moară, pentru că în agricultură nu mai e nevoie de bani şi toate au fost rezolvate. Mai exact, angajaţii acestor Camere, de vreo două luni, nu-şi mai primesc salariile. Ministerul a rezolvat bugetul pe 2013 doar până la sfârşitul lui martie şi de atunci nu mai sunt fonduri. Oamenii fac scandal, trag semnale de alarmă, dar cu ele vor rămâne. Deocamdată, activitatea e blocată şi nu prea se văd semne de revigorare. Ce intenţionează Ministerul Agriculturii sau cine ar fi în spatele unor asemenea măsuri e greu de spus, deşi sunt numeroase supoziţii, toate indicând un beneficiu pentru un grup de persoane. Naiba mai ştie, dar la noi se poate întâmpla orice. Aşa cum se întâmplă la Poşta Română. Unde urmează a avea loc cea mai mare concediere de după 1989 încoace. E vorba de disponibilizarea unui număr de 9000 de angajaţi, ceea ce nu s-a mai întâmplat, putând provoca o adevărată explozie socială. Sindicatele, reduse la tăcere pe vremea lui Băsescu Traian, nu au nici ele prea multe mijloace la îndemână, motivul, mai nou, invocat de guvernanţi, începând să sune ca o placă stricată. Încă o gaură neagră, care nu poate fi privatizată, deoarece datoriile sunt de ordinul a sute de milioane de euro. Cine să se bage şi de ce să se bage cineva? Aşa că radem tot. N-avem clienţi la CFR Marfă, din acelaşi motiv. La fel cum s-a întâmplat şi cu Oltchimul. În schimb, avem manageri plătiţi cu zeci de mii de euro pe lună, iar angajaţii mor de foame. Dreptate până la capăt însemnând, în realitate, înlocuirea clienţilor lor cu ai noştri. Aşa o fi şi pe lumea ailaltă? Vom trăi şi vom vedea.