Speranţa moare ultima. Dar totuşi moare

Îmi este nu greu, aproape imposibil să scriu despre Sorin Stanciu. Trecea printre noi, oarecum naiv, ca un Don Quijote ce fusese prins în mrejele unei Dulcinee cu aripi de liberalism. Făcea politică pentru că era convins de principiile liberale. Ştia că se duce şi pleacă dintr-un cabinet stomatologic ce nu-l îmbogăţea, dar îl legitima ca liberal. A vrut să facă mai multe şi a muncit pentru amintitul partid. Ba chiar, la un moment dat, a fost pus la conducerea Casei Judeţene de Sănătate. Biet naiv, neştiind cu procentele ce trebuiau returnate partidului, a fost dat jos chiar de cei ce l-au pus. Un aşa afront nu se mai pomenise. Păi doctorul crezuse că a fost pus acolo pentru că ar putea să pună pe roate sistemul, nicidecum pe post de cotizant la visteria partidului. Drept este că, după acea demitere, nu l-am mai văzut prin „organismele de conducere ale PNL Caraş-Severin”. Îşi luase lecţia şi se retrăsese la cabinetul său din „Curbură”. Arhaic cabinet, ar spune upgradaţii săi colegi în ale tehnicii stomatologice moderne. Dar, plin de suflet şi, mai ales de experienţă. Nu epata în discuţii, mai mult întreba. Era în stare să te întrebe şi cum să-ţi scoată sau să-ţi trateze o măsea. Discret, cu nervul conversaţiei, mare ţinător de principii, nu neapărat fermecător. Ba chiar cu darul de a te enerva în îndârjirea de a-şi susţine ideile. Mai avea şi acea capacitate de a tăcea sau a se retrage când te vedea că eşti un prost. Da, din punctul meu de vedere, Sorin Stanciu a fost o speranţă pentru o nouă politică şi administraţie în Caraş-Severin. Nu a fost să fie pentru că principialismul de care a dat dovadă a deranjat chiar în interiorul partidului în a cărui doctrină a crezut. Categoric am pierdut un suflet nobil. Dumnezeu să fie cu tine, doctore!