Cum se vindeau bunătățile turcești din Ada Kaleh în Băile Herculane!

Un chioșc aproape de școala din Băile Herculane, dar și o cafenea cu iz oriental erau gazda minunățiilor gastronomice pe care turcii le găteau în insula Ada Kaleh de pe Dunăre. Copiii de atunci povestesc și astăzi cu entuziasm despre gustul nemaiîntâlnit al produselor.

Insula Ada Kaleh, înconjurată  de o vrajă aparte, a dispărut în adâncurile Dunării în anul 1970, când a fost construită hidrocentrala de la Porțile de Fier. Cu toate acestea, farmecul ei a reușit să supraviețuiască în amintirile celor care au avut ocazia să o viziteze sau au avut șansa să guste din bunătățile locale. Așa se face că halvița, rahatul sau dulceața de trandafir au ajuns până la Băile Herculane, în apropierea unei școli, spre bucuria și extazul școlarilor care adesea umpleau buzunarele cu câte ceva dulce.

Turcii de pe insulă aveau un chioșc lângă școală, unde aduceau dulciurile. Ce ne mira pe noi, copiii, pe la 6-7 ani, era faptul că purtau halat alb. Cu noi vorbeau românește, dar turcește între ei. Bineînțeles că gustul halviței cu alune făcute de ei n-am să-l uit niciodată”, povestește Mariana Marin pentru Express de Banat, de loc din Băile Herculane. Chiar dacă și pe piața românească existau astfel de dulciuri, locuitorii orașului își amintesc de gustul cu mult superior al produselor turcești și de ambalajul care îți lua ochii . „Halvița lor era mai tare la mușcătură, însă mult mai bună la gust. Nu știu ce mai adăugau în compoziție, dar eram tare bucuroși când simțeam alunele, ni le arătam unii altora în timp ce ne îndreptam cu ghiozdanele în spate către stația de autobuz. Și așa, tot numărându-ne alunele pe drum, trecea și autobuzul pe lângă noi”, își amintește cărășeanca.

În ordinea bunătăților produse de ei, următorul pe listă este rahatul de diferite culori și arome, de petale de trandafir, de lămâie și de cacao, gust care nu a mai fost întâlnit de atunci, povestește același localnic. „Culorile îți luau ochii și erai tentat să cumperi unul asortat. Dar după atâta dulce mâncat patru ani de zile, majoritatea am concluzionat că preferatul era cel de cacao, poate și pentru faptul că aducea la gust puțin cu ciocolata. După o grămadă de ani am dat de același gust al rahatului în timpul cât am lucrat în Kuwait. Și aici îl făceau tot turcii, și în Arabia Saudită cel mai bun era tot al lor, sau  cel puțin așa îmi părea mie, pentru că îmi amintea de copilărie”, a mai adăugat Mariana Marin.

Cu aromă de cafea

O altă specialitate turcească ce încânta simțurile era cafeaua la nisip, dintr-o cafenea de la Pavilionul 12, singura care avea aroma și mirosului unei cafele adevărate în perioada comunistă. „Într-un ibric de alamă, puneau apa, probabil cu zahărul, pe plita unde aveau nisipul fierbinte. Când clocotea apa, adăugau cafeaua pentru o porție, niciodată nu am văzut lingurița. Tot timpul ibricul era plimbat prin mișcări line prin nisipul încins. Când  apărea caimacul se mai ținea un pic , apoi o turnau în ceșcuțe. Îmi amintesc perfect șervețelele puse pe farfurioare, pentru că reprezentau un profil de bărbat cu fes roșu pe cap, continuat cu un șnur și terminat cu moț. Interiorul barului era frumos, pereții erau matlasați și stăteai pe divane și perne. Mergeam acolo prin ’76-’80 nu numai pentru cafea, ci și pentru muzica blues în surdină, era o adevărată plăcere pentru clienți să stea la taclale, nederanjați”, povestește din adolescență Mariana Marin.

Pe lângă bunătățile speciale ce erau comercializate în orașele cărășene, comunitatea turcească de pe insula Ada Kaleh și-a răspândit și farmecul tradițiilor lor, mai ales în orașele în care ajungeau produsele. Astfel se face că la Băile Herculane serbările copiilor cu diferite ocazii abordau, de multe ori, teme inspirate din cultura turcă. „La grădiniță țin minte și acum că am o poză îmbrăcați toți în haine turcești după un spectacol în care am dansat și am cântat turcește”, încheie povestitoarea.