Doamne, ai milă de noi!

Mi-am propus să vă întreb dacă aţi avut ceva secunde disponibile în ultima vreme pentru a vă întreba în ce fel de lume trăim. Eu mi-am făcut ceva mai mult timp de câteva secunde şi mi-a ieşit titlul de mai sus. Cu bold, pentru că aţi auzit cu siguranţă de isprăvile slujitorilor Domnului, înalţi şi mai scurţi ierarhi, mai degrabă ai Sodomei şi Gomorei. Dacă aveţi răbdare, câteva constatări privind viaţa noastră de zi cu zi. Poate ceva mai greu de văzut din cauza permanentei goane după asigurarea traiului zilnic.

1. Nu trece lună să nu avem parte de un atentat prin Europa. Doi, trei la sută vreun dezaxat autohton care pune mâna pe ce găseşte şi curmă vieţi nevinovate. Marea majoritate responsabilă de orori este compusă din extremiştii musulmani. Primiţi în valuri, ca o sinucidere de tembelii (i)responsabili decidenţi ai UE. Totul în numele umanismului, al corectitudinii politice etc. Care nu suportă ştiri despre prăpădul făcut de „refugiaţi” prin locurile pe unde se aciuează. Situaţia României dă naştere unui paradox. Ce noroc avem că suntem milogii Europei, că fug refugiaţii ăştia ca de dracu de noi.

2. Tot mai mulţi nervi, tot mai multă irascibilitate în rândul populaţiei autohtone. Accidente auto, altercaţii cu organele sunt la ordinea zilei. Nerăbdare la orice ghişeu, sictir în rândul celor din spatele ghişeelor plus nervi şi surmenaj. Nimeni nu mai are răbdare, toată lumea este în viteză. Numai din ziua de opt a lunii în curs şi până astăzi, Caraş-Severinul n-a înregistrat o singură zi fără cel puţin un incident rutier.

3. Medicina, machiajul, facultatea, informaţia, toate se iau şi se fac 90 la sută de pe Net. Nu contează că multe date sunt eronate, sunt supralicitate, induc erori majore în capacitatea de înţelegere şi analiză a persoanei. Netul a devenit ce era televizorul înainte şi, din păcate, după 1989. Imbecilizează, uniformizează, dezumanizează.

Închei cu o remarcă referitoare la cea mai cruntă întâmplare ce mi-a fost dat să o cunosc. O mamă însărcinată îşi ia în braţe şi de mânuţe cei trei copii născuţi, de doi, opt şi zece ani şi se aruncă în faţa trenului. Oare câtă disperare mai suntem condamnaţi să îndurăm?