Visul unui copil de 9 ani. Școala online, un zid sau o fereastră?

Curtea școlii era plină de copii, mari, mici, unii mai tăcuți, alții mai energici, dar toți plini de o veselie debordantă. A sunat în final și clopoțelul care ne anunța că trebuie să ne reîntoarcem în clasă, în băncuțele noastre și la doamna care, ca de fiecare dată, ne aștepta cu zâmbetul pe buze. Ora a început și noi pășeam în universul cunoașterii, pe care îl exploram mai timizi sau mai îndrăzneți. Știam că orice necunoscută o vom rezolva împreună, cu ea, doamna învățătoare. Omul blând, înțelegător și empatic, persoana care în cele patru ore de curs ne este și mamă, și tată, dar și prieten la nevoie.

– Copii, fiți atenți! S-a auzit deodată în încăperea mea scufundată în liniște deplină. Eram doar în camera mea, iar vocea venea nu din fața catedrei așa cum eram obișnuit, ci dintr-un ecran mai rece decât o zi de iarnă. Intrasem în cursul online, iar eu doar am visat. Mintea mea este invadată de zeci și sute de fragmente ale unei zile normale de școală, atunci când toți eram împreună, când dimineața îmi salutam, cu zâmbetul meu larg, toți colegii, când așteptam cu nerăbdare ca mama să apară la geamul clasei și să îmi facă cu mâna, după ce ne despărțeam la poarta școlii, atunci când abia așteptam să-i povestesc doamnei despre ultimele cărți pe care le-am citit.

Mi-e teamă să nu rămân doar cu amintirile, mi-e teamă că nu ne vom mai revedea, mă tem ca izolarea noastră să nu fie un inamic mai puternic decât acest virus, care nu face altceva decât să rupă prietenii și să ne transforme în niște mici roboței, gată să execute orice ordin. Nu mai vreau să fiu prizonierul casei mele, nu mai vreau să ne întâlnim doar în fața unui calculator și să fiu „văzut” doar câteva minuțele cât timp „am dreptul la cuvânt”.

leader board 728 x 90 px

Pot vedea școala ca pe o fereastră? Nu, pentru că prin fereastră intră lumina, pot privi lumea, pot deschide larg geamurile și pot simți mirosul aerului curat de afară, pot chiar și să-mi salut vecinii. Prin urmare, ce variantă mai am? Singura valabilă în aceste vremuri tulburi în care trăim: școala ca un zid, un perete gros, de nepătruns, o clădire în spatele căreia se ascunde poate întunericul, fantomele unui prezent enigmatic și nesigur, temerile noastre, ale tuturor și multă singurătate, o povară mult prea grea, mai ales pentru sufletul unui copil. Ce am fost, cine suntem și ce vom deveni? Timpul va fi poate singurul maestru, cel care ne va iniția în tainele așteptării unor răspunsuri, ce poate vor veni atunci când va fi prea târziu pentru mine, pentru generația mea, pentru noi toți.

Mă gândesc și la sărmana mea surioară, acum elevă în clasa zero și pentru care școala online este o adevărată provocare. Buburuzele mici acum privesc triste la doamna lor, ascunsă în spatele monitorului. Tânjesc după mângâierea ei, după explicațiile calde de la clasă și după acea mână care ajuta micuțele degețele să deseneze primele litere. Este dificil nu doar pentru Sofiuța, surioara mea, și pentru doamna ei învățătoare, ci și pentru bunicii mei, total depășiți de tehnologie. Nici măcar părinții nu se pot lăuda cu performanțe în domeniul IT. Unii mai cunosc câte ceva, alții sună un prieten, alții nici măcar nu au timp pentru odrasle și temele lor de pe Classroom. Sistemul ne vrea oameni inteligenți, gata să livrăm performanță după performanță, ne vrea cu studii, cu diplome și atestate, dar oare vom mai putea garanta pentru o generație pregătită și asumată sau ne vom întâlni peste câțiva ani cu niște adulți introvertiți și focusați doar asupra binelui propriu. Școala asta, online, pentru ce ne pregătește?

Nu știu alții cum sunt, dar acum eu mă regăsesc într-unul dintre tablourile mele preferate de toamnă. O imagine cu pomi dezgoliți de frunze, în apusul unui noiembrie tern. Aștept totuși o primăvară, un nou răsărit în care doamna să mă strige: „Edișor, iarăși visezi cu ochii deschiși?” Aștept să mă trezesc și să îmi dau seama că totul a fost doar un vis urât și acum sunt la mine în clasă, alături de colegi și doamna mea învățătoare.