E clar că limba română nu este un mecanism ușor de stăpânit; dar tocmai acest lucru o face fascinantă, mereu interesantă. Lucrurile aflate mereu într-o perfectă ordine, previzibile și liniare generează plictis. Totuși, nu pot să susțin haosul ori excepțiile născute din neștiință sau lipsă de interes, așa că deschid iar DOOM2. Câteva reguli utile, după care pot începe argumentat derularea contextelor speciale:
În concluzie, contextual impune separarea puterilor în scris:
Cetățenii/jurnaliștii au avut o întrevedere/o discuție cu primarul, președintele, prefectul.
Contrasemnează: Președintele Consiliului Județean Timiș.
În ton cu alte titluri ori calități, și titlurile științifice sau onorifice se scriu tot cu literă mică: doctor în filologie, doctor honoris causa. Înainte de o semnătură, pe o plăcuță de prezentare (respectându-se principiul alineatului – primul cuvânt dintr-o comunicare) aceste titluri au literă mare la primul component. Pentru a marca valoarea specială a unui cuvânt sau pentru a scoate în evidență (grafic) respectul putem folosi majuscula – alegere subiectivă. Mai mult, pe plicuri sau chiar într-un text de corespondență, unde vorbim de termeni de adresare, corect este să scriem așa: Domnului Primar, Domnule Președinte. De altfel, în corespondență, și pronumele personale sau de politețe pot fi grafiate cu majusculă: Vă scriu pentru a Vă mulțumi…; Ar fi onorant pentru mine ca Dumneavoastră… Locuțiunile pronominale de politețe se deosebesc prin prezența literei mari la toate elementele componente: Domnia Sa, Excelența Voastră, Alteța Sa Regală. Aici nu mai vorbim de opțiune, ci de normă.
În concluzie, nuanțele și contextul dictează prezența sau absența majusculei. Limba română actuală oficială stă sub semnul detaliilor, cu atât mai mult cu cât vorbim de situațiile care impun rigoare și atenție la detaliu. Eticheta comportamentală are oglindire și la nivelul discursului: cutuma lingvistică.