Ultima cronică

Scriitorul Mircea Cavadia a muncit până în ultimele clipe ale vieții, fără să știe, însă, că vor fi cele de pe urmă. A scris, iar asta l-a făcut remarcat pe plan național și renumit în breasla sa. Ultimele sale rânduri vizează cartea unui tânăr scriitor din Oravița, Raul Bribete. Le redăm integral, post mortem.   

„Cronică de carte

Să nivelezi un munte cu tăvălugul

Am primit cartea de poezie a tânărului Raul Bribete din Oravița și am citit-o cu bucurie. Mai citisem o carte de-a sa, prima, și mă izbise plăcut originalitatea și nervul său, modern, cutezător, inovator chiar pe piața liricii românești. Aceleași lucruri le-am întâlnit și în cartea de față, Să nivelezi un munte cu tăvălugul, apărută în colecția Poeți români contemporani, la editura Brumar din Timișoara, 2015. Când l-am cunoscut, era student la Filosofie și influențele au fost și sunt vizibile și azi. Dar mult mai elaborat și mai sistemic, probabil, din reflexul cunoașterii sale. Se observă și influențe din Nichita Stănescu sau alți poeți meditativi, chiar vizionari, cărora Bribete le preia mesajul și-l îmbogățește. Deocamdată, titlul cărții mi se pare superficial, pus grabnic, să scape parcă de o povară. Mi-ar fi plăcut să se numească volumul Sinistru de singur, mai aproape de ideile filozofice pe care le dezvoltă. Versurile poemelor sunt lungi, obositoare, în care sentimentele sunt dense, permițând o meditație sufocantă, poate din dorința de a spune multe, cât mai mult din ceea ce-l obsedează pe autor. Este foarte interesant că nu există în volum niciun poem de dragoste, subiect care nu-l preocupă în niciun fel pe Bribete. El are intenții fundamentale mai adânci, cu sensuri diferite, față de starea omului și drumul său spre împlinire. Omul fără piept este o poezie a simțurilor, plină de substanță, care, adesea, te privește direct și în care te regăsești, oricum te-ai numi. Progresul său poetic este evident și mă bucură. Din tânărul năbădăios, care se voia cât mai inovator, a ajuns la poeme în care ideile sunt mai așezate, construite cu mai mare atenție, fără infatuare și dorința de a te șoca, ci așezat, uneori aproape bătrânește, cu înțelepciune și îndoieli specifice unei experiențe căpătate între timp. Bribete nu este ostentativ, nu vrea să-ți scoată ochii, ci să înțelegi stările sale, să ți le apropii și chiar să te identifici lor. Mă voi mai regăsi sau mă veți studia și pe mine, ca pe oricare poet de geniu? Mă voi regăsi sau mă veți obliga să continui în ciuda indiferenței voastre față de propria cădere? Mi-am devenit vitreg mie însumi (…) Caut o etichetă pentru golul din mine, și nu aflu (…) Acum știu că nu pot părăsi poemul la mijloc. Este și o stare, și un destin, el spune ce are de spus, pentru că poetul nu se poate opri, el trebuie să spună tot, până la ultima substanță filozofică a intenției sale. Este un demers continuu și plin de intenții semnificative. Pe care Bribete le reușește și le duce la bun sfârșit. Este meritul lui Raul Bribete, semn că poezia are resurse numeroase, ca și talentul. Iar lui Bribete nu-i lipsește. Ba chiar îi prisosește. Iar întrebărilor sale continuă să le caute răspunsuri, pentru că altfel nu poate”.

Mircea Cavadia

• Tweet
• Pin It