Și am trăit un Paște autentic! Cu tradiție, în loc de modă și liniște sufletească, în locul decibelilor din cluburi

Cu riscul de a părea că am convingeri tradiționaliste într-o societate care tinde să se îndepărteze din ce în ce mai mult de origini, cred că Paștele ar trebui să se sărbătorească mereu acasă. Nu în cluburi exclusiviste, nu la petreceri avangardiste unde domină zgomotul asurzitor al muzicii electronice, nu cu prietenii sau prietenii prietenilor, ci în liniște, cu familia.

Ca în fiecare an, am petrecut Paștele la țară, părăsind orașul – cum ar spune cei de la Vama – „blestemul viselor ce stau la rând”, în favoarea satului, mai precis în satul bănățean Hisiaș din comuna Ghizela, un sat foarte mic, unde oamenii au încă inima mare. Aici, în loc de vopseaua de ouă sidefată, se folosesc cojile de ceapă, iar în loc de sclipici, untura de porc. E bio și ieftin. Tot aici, am stat „la divan” cu bunica mea, țărancă autentică bănățeană, care mi-a povestit despre câteva tradiții practicate în satul bănățean și mi-a demonstrat încă o dată faptul că sărbătorile se fac în intimitate, nu pe rețelele de socializare.

Încă din cele mai vechi timpuri, pregătirile pentru Paște ale românilor bănățeni începeau odată cu lăsarea postului Paștelui, timp în care femeile mai în vârstă din fiecare casă spălau cu leșie (amestec de cenușă cu apă) toate oalele și tacâmurile din gospodărie, în ideea unei purificări materiale absolute, unde să nu mai existe nicio urmă de „păcat”. Credința țăranilor se îmbina astfel în mod osmotic cu toate activitățile lor zilnice, trăind în liniște sufletească și identificându-se mai mult cu natura și cu Dumnezeu. Interesant este faptul că cele ce inițiau această curățire materială și spirituală erau de obicei femeile mai în vârstă din fiecare casă, ele fiind mult mai pioase și pregătindu-se parcă, încă din ultimii ani ai vieții, pentru „Marea Călătorie”.

În săptămânile premergătoare postului Paștelui, se țineau slujbe specifice acestei mari sărbători religioase numite denii, care aveau loc seara. Aici, în timp ce oamenii maturi intrau la slujbă, copiii se strângeau în jurul bisericii și băteau toaca, motiv de mare bucurie pentru sufletele lor neprihănite.
În joia de dinaintea Paștelui, „se trăgea apă pentru morți”: o femeie care era de obicei mai în vârstă și ținuse cu rigurozitate tot Postul, mergea cu o găleata la o fântână din sat și, respectând anumite ritualuri, aducea găleata respectivă familiei mortului pentru care se făcea ritualul, astfel încât aceasta să aibă apă „și pe lumea cealaltă”.

În dimineața Paștelui, bănățenii se trezeau și se spălau pe față într-o apă cu flori, după care mergeau la biserică, iar după ce se întorceau, luau masa în familie, de la care era nelipsit mielul, eternul simbol al sacrificiului.

În cea de-a doua zi de Paște, românii din Banat țin „Ziua Morților”, sărbătoare specifică bănățenilor, așa cum o găsim descrisă încă de acum câteva sute de ani în „Monografia Banatului” a lui Franceso Griselini. În această zi, credincioșii merg la mormintele înaintașilor și, după o slujbă oficiată de preot, împart pachete de pomană morților.

Elocvent pentru Banat este că aceste obiceiuri au dăinuit în toată perioada comunistă, ca un filon nesecat al credinței oamenilor de pe aceste meleaguri, reprezentând biruința credinței în Dumnezeu în fața efemerității concepțiilor ateiste ale comunismului. În perioada comunistă totul este distrus și frânt, de la proprietate până la clase sociale, însă credința a dăinuit ca un izvor vital al existenței.

De asemenea, vorbind de tradițiile de Paște din Banat, trebuie să fie menționate și obiceiurile specifice catolicilor din această regiune istorică (nemți, unguri, bulgari) și respectul creștinilor ortodocși față de religia celorlalți conlocuitori, Banatul fiind un model de urmat privind toleranța și respectul față de cultura celuilalt, reprezentând o adevărată „Europă Unită” încă de acum câteva sute de ani.