Să dăm țării cât mai mulți chelneri, ospătari și barmanițe!

La începutul lunii iulie, Reșița sărbătorește 250 de ani de industrie. De foc nestins, cum ne plăcea să spunem înainte de 1989. Cetatea de Foc a lui Mihail Davidoglu este doar o palidă amintirie a vremurilor în care pe aici ajungeau fețe împărătești, industriași renumiți ai Europei, capete încoronate. Industria locală este precum bolnavul de covid aflat la terapie intensivă, când cu masca de oxigen, când intubat.

Considerată leagănul industriei românești, Reșița a ținut mereu pasul cu tehnologia vremii, începând cu elaborarea oțelului, cu fabricația locomotivelor cu abur, a șinei de cale ferată și continuând cu produsele laminate, cu motoarele pentru vapoare și pentru locomotivele electrice, cu turbinele, mașinile electrice, agregatele hidro și lista poate continua. Este adevărat, în ultimii mulți ani, Reșița s-a culcat pe o ureche, pentru că nu mai fabrică motoare de niciun fel (dacă flota cea vestită a dispărut și nici CFR nu prea mai avem, la ce ne-ar mai trebui?) și că, de la cei aproape 25.000 de siderurgiști și ucemeriști, câți existau la un moment dat, azi abia dacă mai sunt 1.000. Și iarăși mă întreb, la ce bun dacă din zecile de secții de producție au mai rămas doar câteva, pe care le poți număra pe degetele de la o mână?

De aceea nici nu este de mirare că pe locul în care sute de ani au funcționat celebrele laminoare de la Reșița, acum este neted ca-n palmă unde primăvara poți semăna arpagic, pătrunjel și morcovi, că pe locul turnătoriei de cuzineți și a celebrelor turnuri din Mociur ni se promit un mall, un parc acvatic, locuri de distracții unde să ne cheltuim banii (chiar dacă mulți nu se pot căca de foame), că în loc de școli pentru formarea oțelarilor, a laminatorilor, lăcătușilor și a sudorilor oferta statului e de ospătari, bucătari, chelneri și de asistență socială care ajută pe absolvent să-i șteargă la cur pe urmașii celor ce au pus bazele industriei pe aceste meleaguri.

Tot la patru ani ni se promit investitori și locuri de muncă și sfârșim ascultând aceeași placă pe care o auzim de 30 de ani: nu primăria creează locuri de muncă. Nu primarul aduce investitori. Dacă ăștia nu, atunci, cine? La asta m-am gândit trecând duminică pe lângă un banner prins pe un gard de cei de la Colegiul Economic al Banatului Montan care îi îndeamnă pe copii să treacă pragul unității de învățământ pentru a învăța o meserie de viitor pentru litoralul românesc, Muntele Mic și Semenic.

Ce dacă suntem la ceas aniversar? Unde scrie că trebuie școliți copiii în tradiția locului? Tereminați cu prostiile astea, voi, toți cei care trăiți nostalgia unui timp ce nu se va mai întoarce vreodată. Parafrazând o celebră lozincă a „cincinalului în patru ani și jumătate”, în loc de oțel și locomotive să dăm țării cât mai multe picolițe, barmanițe și ospătărițe pentru ca Reșița să renască precum pasărea Phoenix din cenușa haldei de zgură de pe Valea Țerovei!

• Tweet
• Pin It