România studioasă. Sat fără copii, dar cu școală nouă!

Botoșani este considerat județul cu cele mai luminate minți de la Unirea Principatelor Române, 1859, și până în ziua de astăzi. Să-i amintim doar pe Eminescu, Enescu, Ștefan Luchian, Iorga, Octav Băncilă, Grigore Antipa, Leon Dănilă, Octav Onicescu, Mihail Sorbul, Alexandru Graur, Părintele Cleopa, Patriarhul Teoctist, Elisabeta Lipă și enumerarea poate continua până la numărul 300.

Și din atâtea minți luminate nu se putea ca în anii de după revoluția din ’89 (care la Botoșani, Dorohoi și Dărăbani s-a consumat doar la televizor), să nu se nască altele și mai strălucitoare. Atât de strălucitoare, încât peste ani unele dintre ele s-au transformat, cum altfel, chiar în ghid de bune practici. Exemplul pe care am să-l fac cunoscut astăzi provine din domeniul educație. Mânați de cele mai bune intenții și sentimente pentru junimea studioasă din satul Puțureni (nu vă gândiți la prostii), conducerea Primăriei Coțușca a hotărât să reabiliteze școala ca la carte: proiect, studii de pre și fezabilitate, caiet de sarcini, accesare de fonduri. O investiție de 180.000 de euro, bani alocați din sărăcia Guvernului Ciucă.

La prima vedere, par bani mulți pentru Puțureni care n-avea la acea oră nici măcar o uliță asfaltată. Adică mai rău decât ce avem în Caraș-Severin. La a doua vedere (dacă pot să mă exprim așa), par și mai mulți bani. Că de ce să bagi atâta bănet într-o școală în care învăță doar 20 de copii? Bine, mă, Japonia e Japonia, nu te pui cu ăia când vine vorba ca trenul să oprească de două ori pe zi într-o haltă pentru un singur călător. La a treia vedere (și ultima), pare o sumă enormă și un non sens căci, între timp, copiii au fost strămutați la o școală din Coțușca, iar pe clădirea din satul lor s-a pus lacătul mare cât plosca, nu înainte ca autoritățile locale, poate și județene, să taie panglica și să fie întâmpinate cu pâinea și sare, după cum se cere în aceeași tradiție strămoșească.

Și dacă tot reparară clădirea de la balamale și până la olane, trebuia să-i dea și o întrebuințare, din moment ce școala „fuse, fuse, dar se duse”, vorba olteanului. Se aude că unii au propus ca, în loc de ore, în ea să se desfășoare cursuri de manichiură și pedichiură, la care să participe toate senioarele satului, alții ar fi fost de părere că ar fi bine de amenajat un centru de zi în care moșnegii să joace scrable, șeptic și tabinet. S-au găsit și dintre aceia să ceară îngăduința ca în cancelaria școlii să amenajeze un atelier de pompe funebre, iar într-o sală de clasă, bucătăria în care, tot după datina străbună moștenită de la Ștefan cel Mare, să se prepare coliva la morți.

„Să fie primit!”, ar fi zis părintele paroh, slujitor al Domnului într-un sat fără școală, dar cu biserică! Doamne miluiește, Doamne miluiește!

• Tweet
• Pin It