Parte din legendara trupă Phoenix, o altă legendă, la rândul său, Mani Neumann revine în România, alături de farfarelllo și vă promit un turneu de zile mari. Nu ratați întâlnirea cu Violonistul Diavolului!

Într-un interviu în exclusivitate pentru Express de Banat, Mani Neumann a povestit, într-o primă fază, despre drumul și povestea celor de la farfarello, despre viața de artist, frământările, suișurile și coborâșurile care te pun la încercare, dar și despre crezul în artă, idealuri și realizările aferente. Cum s-a întâmplat, unde au ajuns, cine sunt și de cine s-au îndrăgostit, aflați acum, în cea de-a doua parte a interviului cu artistul Mani Neumann (Violonistul Diavolului) și artistul plastic, Mara Petrovna:

Mani Neumann și viața ca o scenă – „Violonistul Diavolului” care a găsit un loc ce merită iubit: România!

 Cum a fost cu Phoenix, da. A fost ușor. Nu aș fi cântat niciodată cu Phoenix dacă nu m-aș fi identificat cu mesajul, asta e clar. A fost o rezonanță, m-a fascinat încă din primele secunde.

… un mesaj care avea conexiuni puternice cu un trecut, o țară, un context pe care nu le cunoșteai.

N-a schimbat nimic. Muzica este un limbaj universal, era muzica mea! Când am auzit-o prima data, mi-am spus: „Da! Asta e exact ceea ce îți dorești să faci!”. Apoi am început să înțeleg tot mai multe despre istoria acestei muzici, despre România – dar eu nici nu știam unde este România, când am auzit prima dată acea muzică!

Cum s-a întâmplat?

Din întâmplare. Eram într-un magazin de muzică, al unui prieten care cumpărase niște viori și mă rugase să mă uit la ele, să vedem în ce stare sunt, cu cât se pot vinde… Și am ajuns acolo, mă uitam la viori și tipul ăsta, proprietarul magazinului, mi-a spus: „Vezi că jos, în pivniță, sunt niște băieți nebuni care cântă, e ceva foarte exotic – dacă vrei să te uiți, au și un violonist cu ei…”. Și am coborât să ascult, de ce nu?, și i-am auzit printr-o ușă închisă… Apoi am deschis ușa și i-am văzut: erau Covaci, Bubi Dobrozemsky și Ulli Heidelberg, care era un prieten vechi de la școală, pe care nu îl văzusem de multă vreme. Ei repetau, cântau niște piese vechi de la Phoenix – Nunta, Mică țiganiadă… Nu și Mugur de fluier, pentru că n-aveau flaut, ha! Așa. Și mi-am spus: „E incredibil!”. Ulli Heidelberg, care mă cunoștea, îi spune lui Nicu: „Știi cine e ăsta? E cel mai bun violonist!”… Și Nicu m-a întrebat dacă vreau să intru, să mă așez și să repet cu ei – am acceptat și așa a început. Cred că am început cu Nunta, dacă nu mă înșel, dar a fost minunat, totul a fost perfect din prima clipă. A doua zi mi-am abandonat jobul de profesor și în două zile, Nicu și Bubi s-au mutat la mine.

Pe mine m-a fascinat muzica, la început. Nu mi-a păsat de unde veneau, care a fost povestea lor, că erau eroi, că au reușit să fugă peste niște granițe, și toate lucrurile astea. Eu m-am conectat cu muzica lor, asta a fost motivația. Apoi le-am aflat pe toate, bineînțeles, dar mult mai târziu.

Trebuie să mai știi că Farfarello, de fapt, a fost rezultatul unei pauze în Phoenix – noi am făcut o pauză, timp de câțiva ani la începutul anilor 80, și acela a fost momentul în care s-a născut Farfarello. Au fost niște vremuri grele, Phoenix era în exil… Am cântat o vreme, dar în vest lucrurile stăteau altfel, acolo era alt curent – era clar că timpul nu era potrivit. Acum, lucrurile ar sta altfel, dar în acel moment a fost o catastrofă. Deci, după doi ani, am hotărât că nu e momentul. Și eu  mi-am spus: ok, eu sunt muzician, trebuie să fac ceva – așa s-a născut Farfarello. L-am găsit pe Ulli Brand (care e lângă mine și astăzi), care e cel mai bun chitarist posibil, și un bassist și am început să cântăm într-o formulă de trio propria noastră muzică. A durat cam trei ani până am devenit cunoscuți, s-a întâmplat repede pentru că noi am găsit un stil propriu, care nu semăna cu clișeele pe care le întâlnești de obicei când e vorba de aceste instrumente. Muzica noastră a fost reală, autentică, sinceră – o poți numi clasică, o poți numi folk, rock. Nu e important, dar a fost o muzică pe care nimeni nu o făcea în momentul respectiv, așa că oamenii au reacționat bine.

Cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viață? Am ales să fiu muzician!

Cea mai frumoasă fază cu Phoenix a fost la începutul anilor 90, cu transportul Constanța-București. De atunci am zis că nu mai car scule niciodată. În momentul ăla nu aveam nimic – nici camion, nici autobuz, nici tehnicieni, nici nimic. Cred că a fost în 1994. Am avut un concert foarte frumos în Constanța, afară, în aer liber, după care a trebuit să aducem tot echipamentul la București. Apropo, înainte de acel concert am mâncat cei mai buni mici pe care i-am găsit vreodată în România! De atunci până astăzi, micii sunt drogul meu personal. Dacă vrei ceva de la mine, îmi dai niște mici. Așa. Deci s-a terminat concertul, Nicu și băieții au plecat la București, au dispărut, și eu am rămas cu tehnicianul meu să aduc tot echipamentul. Nu prea existau tehnicieni prin România atunci, pentru că era ceva destul de nou, așa că îl aveam pe al meu, din Germania. Cumva am ajuns cu tot echipamentul pe peronul gării din Constanța, noi doi – erau opt metri de echipament Phoenix, aliniat pe peron: tobe, chitări, boxe Marshall, iarăși o chitară, iarăși un Marshall. Opt metri. Stăteam pe peron cu toate astea (eu la un capăt, Klaus la celălalt) și așteptam să vină trenul, să plecăm la București. A venit trenul, le-am urcat pe toate – asta a mai durat vreo jumătate de oră – și am ocupat un vagon întreg, tot vagonul era Phoenix: chitară, chitară, tobă, tobă, tobă, Marshall, Marshall, Klaus și cu mine. După ce am făcut vreo cinci ore până la București, bineînțeles că am ajuns pe întuneric în Gara de Nord și era pustiu… A trebuit să dăm astea jos din tren și să transportăm totul la hotel.

CITESTE ȘI: Mani Neumann și viața ca o scenă – „Violonistul Diavolului” care a găsit un loc ce merită iubit: România!

Stai să văd dacă înțeleg bine: Covaci l-a găsit tocmai pe cel care nu vorbea românește și nu știa nimic despre România, și l-a pus să se ocupe de chestia asta?

Da, pentru că știa că rezolv! Eu vin din Germania și sunt CEO la compania de soluții, da? Pe mine te poți baza. Mă descurc cu orice, rezolv orice. Deci am ajuns noaptea la București și a fost sinistru. Știi ce însemna Gara de Nord, noaptea, în 1994? Nu era lumină, nu era pază, nu erau cărucioare să poți căra ceva, nimic. Am dat jos tot echipamentul din tren (încă o oră…) și am găsit niște taxiuri. M-am înțeles cumva cu unul dintre șoferi, mai prin semne, mai cu un cuvânt, și i-am zis: „Hai cu mine! Vă încuiați mașinile, toți patru, și veniți cu mine!”. Și au venit frumos cu mine, dar când au văzut ce au de încărcat… Am zis: „Ok, toată lumea pune mâna și cară ceva!”. Am adus tot echipamentul la taxiuri, în timp ce unul dintre noi trebuia să stea să păzească restul, evident, și nu vrei să știi cum arătau acele mașini. Boxa de bass nu încăpea niciunde, mașina era cu portbagajul deschis, la un moment dat am încercat și să legăm ceva pe mașină, nu mai știu ce. E păcat că n-aveam telefoane mobile pe vremea aceea, ar fi meritat să fac o poză! Așa: patru taxiuri pline cu echipament Phoenix, în primul eram eu, în ultimul era Klaus, am plecat de la gară spre hotel. Am parcat, am descărcat și am lăsat totul la recepție. Pe la recepție nu se mai trecea, îți dai seama, toată recepția era numai cu boxe și tobe de la Phoenix. Cei de la hotel n-au înțeles nimic. I-am găsit într-un bar, undeva lângă hotel, pe Nicu și pe Ioji – ăștia erau deja la party. „Ooo, ai ajuns!” – da, zic: „Nicu, alles klar, totul e la recepție, du-te ia-ți chitara și ia-o în cameră, eu mă duc să mă culc.”

În acest moment, eu sunt îndrăgostit de România, de o formă de libertate pe care nu o mai pot avea în Germania

România s-a schimbat. Eu am ajuns aici, la început, în niște vremuri foarte sălbatice. Tu erai abia născută, când eu am ajuns în România, generația ta nu înțelege. Totul era gri, totul era o catastrofă – primul hotel la care am stat încă avea ușa spartă, în clădiri erau gloanțe de la Revoluție. Pentru mine a fost incredibil. Am venit cu mașina în România și ușa hotelului Athenee Palace încă nu era reparată. Am ajuns, totul a fost clar – nu vrei să știi cum a fost drumul, fii fericită că ești prea tânără – și m-am gândit: „Ok… Ceva nu e clar aici… Iar eu trebuie să pun mașina cu echipamentul într-un loc sigur”. Așa că am intrat cu mașina în holul hotelului, pur și simplu. Îți imaginezi cum s-a uitat omul de la recepție la mine… Dar am parcat mașina, i-am dat cheile, și i-am spus să aibă grijă, că acolo e echipamentul formației Phoenix. Și am plecat să mă culc. Good, schon. În ciuda faptului că sunt un om adaptabil, eu veneam din cu totul altă societate, inițial totul a fost șocant pentru mine.

Ce părere ai despre muzica din România de acum?

Am cunoscut și am apreciat formațiile românești de atunci – știu de Cargo, Iris, Holograf… Phoenix. Sunt pe piață și astăzi. Au făcut muzică bună, s-au adaptat și au avut rezultate. Astăzi mă interesează mai puțin ce se întâmplă, noi avem locul nostru, muzica noastră, lăsăm altora. Iar toți au îmbătrânit. Mai puțin eu. Sunt oameni care îmi spun că sunt un vulpoi bătrân, dar chiar dacă ar fi așa, sunt în cel mai rău caz unul foarte tânăr.

Muzica de astăzi se duce oricum într-o direcție foarte proastă, peste tot, asta e părerea mea. Aud unele lucruri, unele zgomote și nu înțeleg cum unii le pot numi muzică. Muzica modernă s-a schimbat, acum auzim muzică din computer și asta nu e muzică. Nu știu ce este, e altceva, ceva mecanic, dar nu ce trebuie. Muzica trăiește din suflet, din inimă, din creativitate. Un computer nu are nimic în legătură cu asta.

Dacă muzica vine din suflet, care e cântecul care te reprezintă cel mai mult?

Îmi plac toate piesele mele, mai puțin unele pe care le-am cântat prea mult. Am cântece pe care le-am cântat de atâtea ori, că simt nevoia să iau o pauză de la ele. Acum, cel mai mult îmi plac cele de pe noul nostru album – e firesc, sunt actuale, sunt ceea ce simt acum. Vom cânta și în România piese de pe acest album, așa începem concertele. Deci nu am neapărat compoziții favorite, toate mă reprezintă într-un anumit sens sau un anumit moment. Sunt un om liber, aleg ce cânt.

De asta, acum, îmi place România mai mult decât Germania. Aici pot fi liber pe mai multe planuri, am spațiu, am loc să fiu eu însumi!

Cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viață? Am ales să fiu muzician. Nu am regrete majore. Bunicul meu a zis mereu că e mai bine să regreți lucruri pe care le-ai făcut, decât să rămâi cu regrete despre ce nu ai făcut. E cel mai bun sfat pentru orice generație, e sfatul pe care îl dau și copiilor mei.

Deci ai făcut tot ceea ce ți-ai dorit să faci?

Hm… Nu știu dacă regret vreo decizie pe care am luat-o în viață. Faptul că trebuie să mă gândesc, ca să găsesc un răspuns, dovedește acest lucru. E un semn că nu poate fi vorba de lucruri cu adevărat importante… Poate detalii minore, dar nu ceva important. Am făcut ce am făcut, am ajuns unde am ajuns, sunt în viață, iubesc muzica și mă gândesc mereu la viitor. De exemplu, în acest context care se întâmplă acum în lume, eu cred că Germania nu îmi mai oferă un viitor. Explicația e simplă: nu mai pot să fac lucrurile așa cum le făceam, cum am făcut toată viața. Am făcut ce am vrut. În ultimii ani, însă, în fiecare zi simt că spațiul meu devine tot mai mic, se închide. Asta nu îmi place, eu urăsc orice formă de presiune. Astăzi, de exemplu, am întâlnit într-un magazin din Timișoara un domn care m-a auzit vorbind în germană și m-a întrebat dacă vin de acolo. I-am spus că da, apoi m-a întrebat ce caut în România… I-am zis că iubesc România și a fost șocat, mi-a spus că în general românii vor să plece în Germania, nu invers. Eu iubesc România. De ce? Pentru că e puțin mai sălbatică, într-un sens bun. Îmi oferă mai mult spațiu, mă simt mai liber.

Rolul artistului este să ofere o stare, o emoție. Înainte să faci asta, trebuie să te gândești dacă merită – acea emoție – să o dai oamenilor sau nu. Iar asta înseamnă că tu trebuie să fii bine, în primul rând.

Pui tot ceea ce simți în muzică?

Da. Motivația poate veni din orice emoție. Această emoție, oricare ar fi ea, este baza într-un cântec. „It has to be said”. Trebuie să fie spus. Există ceva ce trebuie să spui – asta stă la baza exprimării, a artei. Trebuie să iasă ceva la suprafață. Dar nu e o viață neapărat ușoară.

Mi-am vândut tinerețea!

Care e cel mai mare sacrificiu pe care l-ai făcut pentru muzică?

Tinerețea mea. Totul are un preț. A fost cel mai mare preț pe care l-am plătit. Mi-am vândut tinerețea. Eu am început să cânt la vioară la cinci ani, apoi mi-am schimbat profesorul când aveam șapte ani – e o poveste lungă, în fine, când aveam paisprezece ani am început să studiez asta. Eram un tânăr atractiv, sportiv, și mi-am petrecut adolescența într-o pivniță, cântând la vioară. Zi de zi, oră de oră. În weekend repetam cu orchestra, iar în vacanțele de vară eu eram cu orchestra la muncă. Imaginează-ți asta… În loc să mai joc un fotbal, să mai cunosc fete, să mai merg la o petrecere, în locul primei beri… Eu cântam la vioară. Și apoi, alt sacrificiu, mai târziu, a fost familia mea. Au fost prețuri mari.

În Poliție ce-ai căutat?

Da, am fost în Poliție câțiva ani. Am și centura neagră în jiu jitsu. Știu, urma să mă întrebi asta, că nimeni nu se așteaptă la asta… A fost un antrenament greu, pe vremea aceea pregătirea era foarte grea. Am făcut trei ani de pregătire, au fost niște ani interesanți pentru mine, o experiență frumoasă. Eu, însă, am fost muzician, și după o vreme am mulțumit frumos pentru experiență și mi-am văzut de drum. Nu mi-am dorit niciodată să rămân în sistem, am vrut doar experiența. Era greu să fii admis, selecția era dificilă și pentru mine a fost ca un pariu cu mine, ca un joc. Am obținut ce am vrut, dar pentru mine nu era un plan pentru viitor.

Care este cea mai mare realizare pe care ai avut-o în viață?

Sunt un om liber!

Atât? Fără explicații?

Cine are nevoie de explicații aici, nu e un om liber!

Și arta mea, da. Muzica mea. Fără artă, am fi într-un loc foarte întunecat. Arta răspunde la întrebări, este un aspect important în societate. Uneori există tendința de a opri cultura, arta, și cu asta trebuie să fim foarte atenți. Viața nu este numai bani, sau ordine, sau clișee. Am fi într-o închisoare. Arta ne face liberi, ne ajută să rămânem liberi. Am fi mult  mai mici fără ea.

Dacă vreți să fiți față în față cu Violonistul Diavolului și cu farfarello, tot ceea ce trebuie să faceți este să vă prezentați de urgență la concertele programate în țară și să vă desfătați cu muzică de cea mai bună calitate.

Express de Banat este partener media al acestui eveniment.

• Tweet
• Pin It