România, căruță cu coviltir!

De câteva zile, pe Facebook bântuie o postare legată de starea de urgență decretată de președintele României. Ceva între tânguire și disperare, ceva ce aduce a pocăință: „Doamne, dacă scap de necazul ăsta, promit să învăț pe de rost «Tatăl Nostru»”.

Ce ne îndeamnă anonimul postării? Fiecare dintre noi să ne transformăm în samariteanul care face o faptă bună pentru restul anului, după ce se va încheia povestea cu Covid-19. Asta în cazul în care nu am făcut deja una până la declanșarea pandemiei. Mai precis, să ne programăm vacanțele în România, la mare sau la munte, să petrecem mai mult timp în restaurantele autohtone, să facem cât mai multe excursii în țară, să dormim în hotelurile din orașele în care ajungem să înnoptăm.

În plus, suntem îndemnați să încurajăm economia, cumpărând produse românești, să sprijinim firmele care stau cu marfa pe stoc, să cumpărăm flori și plante din florăriile aflate în cartierul în care locuim și nu din hipermarketuri. Sigur, lista cu îndemnuri la fapte demne de urmat poate fi lungă, fiecare dintre noi poate să adauge acolo ce îi trece prin cap legat de produsele de larg consum fabricate în România, pentru a fi solidari cu tot ce este românesc. Sincer, nu știu cine a avut ideea unei astfel de postări, însă mă declar de acord cu fiecare punct trecut acolo. Și să vă și spun de ce.

În vara lui 1990 am cunoscut o familie de danezi. El – director de bancă în Copenhaga, ea – îndrăgostită de folclorul românesc, de dansurile din Banat. M-am dat peste cap, ca un român ospitalier ce sunt, să fac rost de Pepsi Cola, de portocale și banane, că doar nu puteam să le fi dat să bea cico și să mănânce mere românești. Așa gândeam atunci. La masă, surpriză. Birthe și Janssen n-au vrut nici pepsi, nici portocale. Au preferat apa de la robinet și coricovele noastre. Și am întrebat de ce. Răspunsul a fost uluitor pentru noi, care visasem o viață întreagă la raiul occidental: „Învățați-vă să prețuiți tot ce este al vostru. În Danemarca bem sucurile fabricate la noi, cumpărăm încălțămintea și îmbrăcămintea confecționate la noi. Și știți de ce? În felul acesta, păstrăm locurile de muncă ale danezilor și întărim economia”.

După aproape 30 de ani, aud și la noi același îndemn. E unul de bun-simț ce ar fi trebuit rostit mult mai de mult. Tot ce ne-a aparținut cândva nu mai există. Au avut grijă să ne momească cu zdrențele lor, cu şaormele și hotdogii plini de E-uri, iar noi, ca fraierii, am închis complexele zootehnice, am distrus serele de legume, am pârjolit câmpiile, fără ca cineva să ne ceară, am renunțat la pământul moșilor, la fabricile de confecții, prăpădite cum le vedeam atunci, la tot ce făcea concurență pe piața externă. Și cu ce ne-am ales? Cu îndemnul de a face și de a drege românește.

Măi, domnule anonim, cred, din păcate, că e prea târziu pentru acest îndemn. Între povestea cu Birthe și ce avem astăzi e o distanță de 30 de ani, timp în care Danemarca prințului Hamlet s-a dus și s-a tot dus, iar România lui Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis a rămas tot la stadiul de căruță cu coviltir.

banner 970 x 250