INTERVIU. Povestea lui Robert Șerban, „constructorul de litere” de la Poli Timișoara

„Studentul de la Poli cam stresat, care scrie și publică poezii, joacă baschet și cruce în căminul 22”. Așa se descrie, pe scurt, scriitorul timișorean Robert Șerban, la ani distanță de la momentul la care a încheiat studiile Facultății de Construcții. Politehnica împlinește 100 de ani de existență, iar Robert Șerban a fost unul dintre absolveții cooptați de actuala conducere a forului să scrie versurile a ceea ce ar urma să devină imnul universității. În cele ce urmează, vă prezentăm un interviu cu „biografia studențească” a „constructorului de litere”, Robert Șerban.

Carte de vizită:

– născut în 4 octombrie 1970 în Turnu Severin;

– 1990, anul în care s-a mutat în Timișoara;

– 1994, primul volum de poezii publicat: Firește că exagerez;

– 1995, Facultatea de Construcții;

– 2011, Facultatea de Arte și Design, secția Istoria și Teoria Artei, din cadrul UVT;

Este scriitor, jurnalist, editor și om de televiziune. A primit numeroase premii și distincții atât în calitate de scriitor, cât și ca jurnalist, iar Președinția României i-a acordat ordinul „Meritul cultural în grad de cavaler”.

Cum a ajuns Robert Șerban să studieze la Facultatea de Construcții din cadrul Politehnicii?

Mi-am trăit adolescența în cei mai nenorociți ani ai regimului Ceaușeșcu: în frig, în întuneric, fără apă caldă, fără curent, cu pâine pe cartelă, cu benzina pe rație, cu magazine goale, cu filme idioate, cu o propagandă comunistă care ne-a îndobitocit, cu cenzură continuă, cu cântece despre Elena și Nicolae, cu frica de a spune ce gândesc, cu minciuni la tot pasul. Cu un viitor ce se arăta sinistru și în care, dacă nu fugeai din țară, trebuia să supraviețuiești cumva. Am iubit literatura de mic, fiind crescut într-o casă cu cărți, cu tata scriitor și cititor. La gimnaziu, deja făceam compuneri care aveau succes în clasă, scriam poezii mortuare și întunecate, mergeam la cenaclurile literare din Turnu Severin, orașul în care m-am născut și în care am trăit până la 20 de ani. Visam să fiu scriitor, să public cărți, să trăiesc în lumea literară. Tentația mea de licean a fost să dau admiterea la Facultatea de Litere, la Filologie, cum se spunea pe atunci, dar părinții mi-au atras atenția că după facultate urma să primesc repartiția de profesor de limba română, repartiție care era exclusiv la sat. Și, de regulă, comuniștii aveau grijă să te trimită la mama naibii, exact în celălalt capăt al țării, față de locul din care erai. Or, perspectiva asta nu-mi surâdea deloc. Îmi plăcea la țară, toate vacanțele acolo mi le-am făcut, în două sate din Oltenia, Drincea și Turcinești, dar, în fond, eram (și sunt) un citadin. Perspectiva unor ierni pe ulițele pline de noroaie, în căutare de lemne pe care să le bag într-o sobă ce, sigur, urma să scoată fum de peste tot, evadarea în cârciuma satului, la „cenacluri” cu popa, primarul, milițianul și încă vreo doi-trei intelectuali rurali m-a cam speriat. Șansa să „prinzi” orașul, după ce terminai facultatea, era să fii inginer. Pentru ingineri, orașele nu erau închise, ca pentru profesori. Așa că, știind matematică și fizică și făcând pregătire, am ales să dau admiterea la Poli. Am ales Timișoara fiindcă fusesem aici în 1987, la Liceul Silvic, într-o tabără de literatură, și m-am îndrăgostit de oraș. În plus, era o tradiție, în Severin, să mergi, ca student, la Timișoara. Am mers la Construcții pentru că unul dintre verii mei, care absolvise aici TCM-ul, mi-a sugerat asta. Am optat pentru secția Instalații din pragmatism: instalațiile se fac, de regulă, în interior, nu te plouă dacă ești pe șantier. Admiterea am dat-o în 1989, iar în 1990, în toamnă, eram student în anul I, după ce am făcut armata, la Termen redus.

Cum era studentul Robert Șerban?

Cam stresat, fiindcă intrasem, deodată, într-o lume eminamente tehnică. Eu eram un visător, citeam literatură, scriam poezie, mergeam la cenaclurile din Timișoara, iar gândul de fi scriitor nu mă părăsise, dimpotrivă, mai ales că acum era libertate, puteai scrie ce voiai. Iar cum după prima sesiune am picat 4 examene din 5, am vrut să renunț la Construcții și să merg la Filologie. Eram în 1991, fusese Revoluția, lucrurile păreau că se schimbă radical, în bine. Dar la rugămințile părinților mei si la sfaturile câtorva prieteni scriitori, începând cu domnul Cornel Ungureanu, profesor la Filo, am renunțat să mă mut. Când s-a înființat Jurnalistica, prin 1993 sau 1994, am vrut să merg acolo. La rugămintea părinților (șlagăr, nu?) și la sfaturile prietenului Marcel Tolcea, prof la Jurna, am renunțat și la intenția asta. Și am absolvit facultatea cu bursă, cu note mari la examenele de licență, fiindcă șocul din primul an m-a determinat să învăț serios. În anul V deja lucram, nu ca inginer, ci ca purtător de cuvânt al Primăriei Timișoara. Închid răspunsul cu o paranteză. În timpul facultății, mi-am descoperit pasiunea pentru artele vizuale, pe care mi-am cultivat-o, de atunci, constant, citind, văzând muzee, galerii de artă, ateliere ale artiștilor, albume, participând la vernisaje, ba chiar prezentând, din postura de comentator de artă, o serie de prieteni pictori. Așa că atunci când s-a înființat secția de Istoria și teoria artei, în 2008, la Facultatea de Arte și Design, am dat examen și am redevenit student, la zi, deși aveam trei joburi și un copil mic. Dar pasiunea, curiozitatea, interesul, colegii și profesorii au fost elemente importante în acei ani complicați, când, dimineața, după ce-mi duceam fetița la grădiniță, nu știam încotro să merg mai întâi. Noroc că se țineau cursurile după masa și nu le ratam. Licența mi-am luat cu o lucrare despre artiști ai generației ’80 din artele vizuale timișorene, care a devenit, peste câțiva ani, o carte-album.

Care este cea mai puternică amintire pe care o păstrați din timpul studenției?

Sunt multe… Una ar fi din anul III, când s-a organizat, în clubul facultății, seara secției de Instalații, cu profii și colegii. Eram fericit, foarte fericit, tocmai am aflat că juriul primei ediții a Festivalului Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, de la Timișoara, decisese că manuscrisul pe care îl trimisesem la concursul din cadrul festivalului urma să ia Marele Premiu și să fie publicat. Adică, îmi apărea prima carte! Eram în al nouălea cer în seara aceea, așa că am scris vreo 30-40 de poezii pentru colegii si profesorii mei, pe cartoanele pentru mici și sărățele de la chef. Unii dintre ei le-au păstrat.

Care erau activitățile dumneavoastră preferate din acele vremuri?

În afară de a merge la școală, de a învăța pe rupte și de a-mi face cu sfințenie proiectele la materiile de specialitate? Jucam baschet, citeam, scriam, mergeam la evenimente literare, jucam „cruce” cu câțiva colegi de an, în caminul 22, unde stăteau ei.

V-ați exercitat vreodată profesia? Ce scrie pe diplomă?

După episodul cu Primăria Timișoara, care a durat 9 luni, de la sfârșitul lui 1995 și până în 2005 ani am lucrat în presa scrisă, iar din 2000, și în televizune, realizând emisiunile culturale „A cincea roată”, la TV Analog, din 2000, și, din 2009, dacă nu mă înșală memoria, „Piper pe limbă”, la TVR Timișoara, emisiune pe care o fac și azi. Între 2005 și 2013 am lucrat la editura Brumar, iar între 2009 si 2013, am fost redactor-șef la cotidianul online oradetimis.ro. Din 2014, lucrez, cu normă întreagă, cum se spune, la Aquatim, pe postul de consilier. Iar faptul că sunt licențiat în inginerie, specializarea instalații în construcții, cu lucrarea de diplomă făcută chiar în alimentări cu apă – adică, unul dintre cele două profiluri ale companiei timișene – e un mare avantaj, fiindcă știu și înțeleg limbajul tehnic. Chiar dacă tehnologiile, în industria apei, au evoluat mult față de 1995, când am absolvit eu facultatea, principiile sunt cam aceleași.

Primul dumneavoastră volum de poezii a fost publicat în 1994, în timp ce erați student la Poli. Cum și când ați făcut mai exact trecerea la scris?

„Firește că exagerez” a apărut ca o consecință a câștigării premiului de care am vorbit, la editura Excelsior. Directoarea editurii, doamna Corina Sein, Dumnezeu să o odihnească!, a scos o ediție aproape bibliofilă, cu hârtie filigrantă, groasă, ușor albăstrie, o minunăție. Am făcut lansarea cărții în holul Facultății de construcții, înconjurat de colegi, prieteni și chiar profesori, dar și de jurnaliști, care veniseră să vadă… ciudățenia: studentul de la Poli care scrie și publică poezii. A fost o carte norocoasă, anul următor, a obținut premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, al cărui membru am devenit, apoi. Visul meu de puști începea, iată, să capete contur.

Cum ați primit propunerea conducerii universității de a compune un imn?

Cu bucurie și trac, în același timp. Bucurie, fiindcă e onorant. Trac, fiindcă e foarte greu să scrii așa ceva și să sune bine, să nu fie ridicol, să poată fi pus pe muzică, să aibă noimă. Textul initial, pe care l-am trimis spre muzicieni, a mai suferit unele, mici, modificări, fiindcă el avea o structură metrică exactă, dar muzicienii au cerut voie să îl adapteze melodiei. Am spus da, fiindcă e important să iasă bine și din perspectiva lor. Am spus da și când în „imn” e o parte de rap, al cărui text nu e scris de mine, are alt tip de lirism, dar dă bine, dinamizează, rupe ritmul și schimbă… macazul. A ieșit o piesă faină, după opinia mea.

Ne puteți dezvălui câteva amănunte despre creația dumneavoastră? Când urmează să fie gata? Va fi o surpriză totală?

Am gata un interviu lung cu o personalitate aparte din lumea culturală timișoreană, un om de știință și un artist vizual extraordinar, totodată. Doi într-unul, cum ar veni: domnul Ciprian Radovan. E povestea unei om ajuns la senectute, în care au locuit și locuiesc două vocații din familii diferite, electrochimia și pictura. Îl admir pe domnul Radovan, e un artist explorator, care a căutat continuu noi formule de a se exprima în artă, dar și de a fi universitar la Chimie și de a face performanță în cercetare. Tare, nu? Apoi, anul viitor aș vrea să public „Poemul curcubeu”, pe care l-am scris în octombrie 2019, în Galeria Pygmalion. Am hotărât să câștig un pariu cu mine: să stau și să scriu opt ore continuu. Habar n-am avut ce o să iasă, nu mi-am propus absolut nimic, am… jucat la surpriză. Am decis la fața locului – Galeria Pygmalion – să scriu poezie, iar fiecare vers să aibă altă culoare. Trebuia să o fac în văzul lumii și ca să nu existe tentațiile de acasă, care, probabil, m-ar fi făcut să o las mai moale, dar și pentru a arăta că scrisul înseamnă anduranță, efort, tenacitate, nu doar inspirație. Tocmai împlinisem 49 de ani, sărbătoream prin muncă. Așa a ieșit „Poemul curcubeu”, lung de vreo 15 metri, ce are câteva sute de versuri. Și mai am, aproape gata, o carte de proze scurte, pe care îmi doresc să o public. Poate peste doi ani. Sper că l-am făcut pe bunul Dumnezeu să zâmbească prelung spunându-vă planurile mele literare de viitor.

Citește și Foștii absolvenți ai Politehnicii, reuniți într-o super-formație, la 100 de ani de la înființarea universității. Surpriza pregătită de inginerii artiști