INTERVIU Maestrul Sabin Păuța a cucerit America

Dirijorul, compozitorul și profesorul universitar doctor Sabin Păuța se află la Reșița pentru câteva zile și a răspuns invitației lansate de cotidianul online “Express de Banat”. Un om de cultură remarcabil, apreciat în țară și în străinătate pentru activitatea sa, acesta a fost răsplătit de consilierii locali din oraș, în trecut, cu denumirea pe care a primit-o Liceul de Artă, după numele său: “Sabin Păuța”.    

Cu un ascuțit simț al umorului, maestrul Sabin Păuța a acceptat fără să ezite invitația pe care redactorii “Express de Banat” i-au lansat-o, și anume, aceea de a ne trece pragul. Vorbăreț și plin de viață la cei aproape 70 de ani pe care îi are, maestrul ne împărtășește cum a fost posibil ca un reșițean să cucerească cu talentul său o lume întreagă. A avut ocazia să concerteze cu toate filarmonicile din țară, a dirijat orchestre celebre din întreaga lume și, nu în ultimul rând, a fost răsplătit cu premii pe care puțini oameni au ocazia să le câștige într-o viață.

Când ați luat decizia să urmați cursurile Conservatorului din București și ce v-a motivat să faceți asta?

În 1956, când am terminat școala din Câlnic, am vrut să urmez cursurile Liceului de Muzică din Timișoara și am dat concurs, am luat examenul de admitere, dar tatăl meu, care nu a vrut să aibă un muzician în familie s-a opus vehemet. Singurele opțiuni pe care le-a acceptat pentru viitorul meu au fost: avocat sau arhitect. Așa am ajuns elev al secției reale de la Liceul “Diaconovici Tietz”, însă clandestin, am urmat în paralel, după-amiaza, și cursurile Liceului de Artă. În 1960 m-am dus acasă cu două diplome. Pe cea de la secția reală i-am dat-o tatălui meu, iar pe cea de la muzică am folosit-o să merg mai departe, la Conservatorul din București.

A fost concurență mare! Eram 23 pe un loc, iar colegi de ai mei care au făcut mare carieră ulterior, nu au reușit să intre cu media 9.20. Nu doar că am intrat, ci am intrat cu bursă, cu o medie de 9,60. Tatăl meu se lăuda vecinilor noștri și le spunea să asculte concertele la radio, însă nu m-a lăudat niciodată, personal, pentru ceea ce fac. Când am terminat Conservatorul, am fost repartizat ca preparator la catedra de la Iași. Aproape 20 de ani am stat acolo, până în mai 1985.

Dincolo de muzica clasică, ați compus și muzica ușoară, în perioada în care ați locuit la Iași. De altfel, ați scris piese pentru numele celebre din muzica ușoară românescă. Care ar fi acestea?

Am mai compus piese pentru Angela Similea sau Cornel Constantiniu. Prima piesă pe care a cântat-o Angela Similea în viața ei a fost scrisă de mine, iar pentru Cornel Constantiniu am compus o piesă pe versurile poeziei “Un bun rămas”. Cum am ajuns la acest punct? Studenții mei, printre care și membrii trupei Roșu și Negru, care erau de vârsta mea, pe atunci, se săturaseră de ceea ce eu le predam la cursuri: armonie clasică. S-au ridicat în picioare și mi-au spus că vor Beatles, Jimi Hendrix și Rolling Stones. Le cântam la pian piesele și le analizam muzica. Asta a avut priză la studenți, care luau cu asalt clasa în care țineam cursurile. Era riscant la vremea respectivă, pentru că, orice venea de peste granițele țării era decadent.

În anii ‘80, ați luat decizia să plecați în Statele Unite. De ce?

Ajunsesem la un punct în care nu mai puteam evolua aici. Punctul culminant a fost într-o zi, când fiica mea, de numai doi ani, se juca sub masă, în timp ce aveam invitați la prânz și a scos un microfon. Atunci am înțeles că sunt urmărit de securitate și, profitând de o bursă pe care am câștigat-o, am luat decizia să plec. La scurt timp, mi-am luat și familia cu mine.

În scurt timp după ce v-ați stabilit în SUA, ați ajuns dirijorul unei orchestre de tradiție din New Jersey. Cum a fost posibil acest lucru?

În SUA am găsit un post de organist la o biserică, dar după 2 ani am dat concurs și am luat postul de director muzical la cea mai veche filarmonică din New Jersey. Când am renunțat la postul de director, după 22 de ani, primarul localității nici nu a vrut să audă faptul că doresc să revin în țară și a creat un post de dirijor emeritus, special pentru mine. Practic, am primit pe viață această funcție, de conductor emeritus.

De două ori pe an merg acolo și organizez concerte. În 2009, m-am retras definitiv. Între timp însă, am predat la universități din SUA, dar și din întreaga lume. În Cuba și Coreea de Nord nu m-au lăsat să intru, din cauza pașaportului american.

Care ar fi cel mai important premiu pentru dumneavoastră?

Atunci când, într-o după-amiază, am auzit pe străzile Iașiului un copil care fredona muzica dintr-un spectacol dedicat micuților, pentru care eu am scris 20 de spectacole. Atunci am zis că acela este cel mai mare premiu al meu. Pentru copii nu poate scrie muzică oricine pentru că nu îi poți minți. În ceea ce privește premiile din țară pot să amintesc Premiul George Enescu al Academiei Române, Mare Premiu al Televiziunii Române, cel al Uniunii Compozitorilor din România.

În ceea ce le privește pe cele din SUA pot aminti premiul „Martin Luther King Jr.”, care este un fel de Oscar pentru compozitori. În fiecare an, pe data de 24 ianuarie, muzica pe care am compus-o eu pentru concurs răsună pentru totdeanuna, 24 de ore, în mausoleul Luther King din Washington. Faptul că se cântă îi fiecare an, pe 24 ianuarie, este extraordinar. Premiul “Rudolph Nissim”, al Uniunii Compozitorilor Americani, dar sunt multe premii, nu acestea sunt importante. De asemenea, sunt amintit în cartea “10.000 de americani notabili”, care se editează o dată la cinci ani. În cartea repectivă figurează doar numele meu și cel al scriitorului Mircea Eliade.

 

 

 

• Tweet
• Pin It