Despre frustrările dobândite într-o țară ce și-a pierdut sensul

Plec în editorialul de astăzi de la un text publicat de amicul Marian Apostol. Iată cum începe: ,, Ai sentimentul unei vieți lipsite de sens, în care nu se întâmplă nimic relevant, iar gândul că trebuie să o trăiești nu-ți mai face nici un fel de plăcere. Este ceva asemănător unui peisaj cu natura statică… sau moartă”. Îmi permit să croșetez pe această temă și să aduc argumente afirmației ce o face. Dacă ar fi să fiu cinic sau măcar penibil, aș afirma că viața nu are sens deoarece, cum au spus-o mulți oameni mai deștepți și mai educați decât mine, te naști pentru a muri. Cârcotașii ar putea spune ,,vezi, ai descoperit unicul sens al vieții”!

Aș reduce totul la o imensă acumulare de frustrări în rândul societății românești. Și nu mă hazardez în a spune că frustrările au apărut neapărat și exclusiv după 1989. Nu, și înainte de acei ani erau persoane ce în anumite domenii accedau în elita societății doar pe baza carnetului de partid, în dauna celor ce erau eminențe în domeniile lor. Dar, procentul era oarecum infim. Profesioniștii erau folositori și folosiți. Numai că nu în primul eșalon ci, în cel de al doilea. Cu acest eșalon al doilea avem noi probleme după 1989. Au inversat raportul astfel încât, acum procentul infim este al specialiștilor iar cel majoritar al nulităților.

Da Marian, viața îți poate apărea a fi fără sens în momentul în care copilul tău nu are bani de buzunar la școală pentru a merge cu colegii după ore la un banal suc. E și mai frustrant când trebuie să dai ore copilului pentru că învățământul de stat estre praf. Și ai un copil deștept dar tu nu ai banii altor părinți și nu se poate fără meditații. Este frustrant să termini studiile cu zece și să nu poți ocupa un post pe baza competențelor pentru că șeful politic are o pupilă ce trebuie pusă pe post. Este frustrant să îți faci griji pentru putința de a-ți asigura din munca familiei tale hrana și energia.

Se vorbește despre competențe, despre România educată și despre alte baliverne ce lighioanele politice le vomită zilnic în media. Zero! Nepotisme, obligații, cumetrii etc. Ni se vorbește despre succes. Ni se dau și exemple. Da, în orice societate ele există. Dar nu putem fi toți de succes. Spun liberalii că toți suntem egali la naștere. O fi egalitate de șanse între nou-născutul prefectului cu cel al femeii de serviciu? Socialiștii ne spun că toți suntem egali chiar la maturitate. O fi egal prefectul cu femeia de serviciu? Acumulăm atât de multe frustrări cred eu, pentru că nu suntem umiliți doar pe culoarul profesiei noastre. Nu, este o adevărată pânză de păianjen a diseminării umilinței. Șpaga din spitale sau trimiterea la privat în condițiile în care cotizezi ani la rând procente însemnate din salariu la sistemul de sănătate. Ai un copil supradotat dar nu i se face culoar spre performanța intelectuală, pe bază de ,,nu ne trebuie așa ceva”.

Nu avem bani pentru cultură, actori, pictori, sculptori etc. aceștia suportând umilințe și acumulând frustrări imense în fața unui blid de mâncare oferit mărinimos de un afon de președinte politic. În sport, de mici, în jocurile de echipă intră nu exclusiv cei talentați și muncitori. Nu, intră pe teren cei ai căror părinți contribuie financiar la club. Și aș putea scrie exemple până dimineață, dragul meu amic, încercând să-ți argumentez de ce mulți sunt, suntem deja niște elefanți pregătiți să părăsească turma și să fie model pentru natura aia moartă despre care tu scrii.

• Tweet
• Pin It