Câtă precizie – atâta presă: despre feminin și normă

Simplitatea funcțională a unui discurs se lovește uneori de bariera complexității unor reguli. Dacă ideea impune, forma trebuie să se conformeze. Astfel, oricât am evita structuri complicate și reguli multiple, tot ajungem să dăm la un moment dat peste acordul în caz al unor cuvinte ce trebuie să se adapteze la pretențiile unui feminin.

Normele limbii literare actuale cer cu strictețe acordul în caz al atributelor neizolate (de exemplu: unei neveste tinere, femeii corupte); la aceste atribute acordul este obligatoriu chiar dacă adjectivul apare cu tot felul de precizări (de exemplu: unei persoane pline de ură), este distanțat de substantiv (femeii des căutate, copilei prost hrănite) sau pare să facă parte dintr-o denumire invariabilă (școlii medii, nu *medie; categoriei grele, nu *grea). Pe scurt, acordul în caz al atributelor adjectivale neizolate (adică neîncadrate de virgule) e un semn că știm să ne exprimăm corect. Câteva exemple:

E mândru de prietenia unei fete deștepte foc.

Compania unei doamne pline de farmec îl bucură pe orice bărbat.

Arăți grasă din cauza unei haine prost croite.

Cucerirea unei fete inaccesibile la prima vedere le dă bătaie de cap băieţilor.

În cazul atributelor izolate, regulile sunt mai puţin ferme. Deşi preferabil, acordul este frecvent neglijat, chiar în limba literară: „(…) să mă ocup de cultură, de ceea ce pare a fi ceva pierdut în vâltoarea vieţii, plină de angoase şi deziluzii” (www.cuvantul.ro); „Iubirea frenetică a vieţii, plină de seninătate şi plenitudine o regăsim în poezia (…)” (www.cuvantul-liber.ro). O simplă virgulă dă lucrurile peste cap și face ca substantivele feminine să fie adesea actualizate în context fără acordul în caz al elementelor ce le însoţesc.

Acest lucru apare în special la participii, deoarece acestea pot fi văzute şi ca verbe, echivalente cu un predicat. Fiind privit ca nucleu al unei foste atributive, participiul păstrează un soi de autonomie a subordonatei, manifestată prin indiferența față de la acordul cazual. În plus, participiul poate avea elemente specifice verbului. Un complement de agent (Repetarea unei idei, întâlnită de poet în alte scrieri, denotă lipsă de inspirație.) sau un circumstanțial (Repetarea unei idei, întâlnită în alte scrieri, denotă lipsă de inspirație.) slăbesc sudura grupului substantiv + adjectiv, sustrag participiul de sub controlul substantivului, segmentează sintagma, creând un al doilea centru sintactic, în care participiul e „rege”. Independența faţă de substantiv este dovedită de prezenţa în scris a virgulei ori de pauza făcută la nivelul discursului oral. Am mai scris eu despre virgulă, dar parcă niciodată nu i-am dovedit atât de bine importanța!

În concluzie, singurele „dezacorduri” permise sunt nealinierile unor atribute adjectivale izolate, însoțite, la rândul lor, de alţi termeni. Prin urmare, când atributul adjectival (inclusiv participial) e izolat, forma acestuia poate fi de genitiv-dativ sau de nominativ: În timpul unei deplasări, organizate/organizată cu mari sacrificii din partea lui, a realizat multe lucruri. Câtă libertate! Un alt clișeu de-al meu: să nu generalizăm însă! În plus, să nu ne luăm după ce auzim/vedem în spațiul public.

Următoarele contexte conțin greșeli:

„(…) în prima parte a întâlnirii organizată de CNA pe 1 martie la Palatul Parlamentului” (www.forbes.ro)

„au demarat discuţii cu privire la reorganizarea alianţei încheiată în urmă cu 16 ani” (www.economica.net)

„Pentru siguranța cetățenilor, ABA Banat ia măsuri privind gestionarea situației creată la acumularea Liebling.” (www.ziare.com)

Asta e tendința, pare-se. Până la normă mai e însă mult. Virgula e, cu certitudine, pragul ce face posibilă trecerea lucrurilor dintr-o barcă în alta, de la greșeală la corectitudine. Totuși, virgula trebuie așezată cu precizie de chirurg și pusă argumentat, conștient, cu un scop clar.