Am mai pierdut un prieten

Exact cu o săptămână mai înainte, la ora la care scriu aceste rânduri, am primit un telefon prin care eram anunţat că prietenul meu murise de câteva minute. Prietenul meu iubea lumina. Ura şi înjura întunericul. Visceral se încorda şi blestema lipsa luminii din noaptea minţilor celor cu care avea de a face. Lumina era primordială în tot ce picta sau scria. Lumina, îmi spunea, este autobuzul ce ne poartă prin nemurire. Nu era comod deloc. Nu te făcea prost pe loc, îţi oferea o şansă. La a cărei reuşită era dispus să lucreze pe brânci. Cunosc două, trei tipărituri care nu ar fi apărut „cum trebuie” dacă nu s-ar fi implicat. Mi-au cerut colegii de la gazetă un text chiar în seara despărţirii lui de întuneric şi din tot sufletul îmi doresc să fi fost seara întâlnirii sale cu Lumina. Pe undeva, sunt convins că este parte a Luminii, acum. Pur şi simplu, nu am putut. Am văzut valurile de „emoţii” ale neruşinaţilor ce-l înjurau după ce pleca din diversele bâlciuri pseudoculturale. Sau chiar de la una dintre mesele umilului meu birt, unde declara că îşi are biroul permanent. Da, şi eu îl „persiflam”. Dar direct: „Monseuru, ai ajuns moş bâtrân şi făr de minte”. Dar numai minte nu puteai să spui că nu avea monseuru. Vedea prea multe şi prea multe îl apăsau. Îşi făcea prieteni pe care ajungea să îi sufoce. Era, în schimb, primul care te ajuta fie cu un pahar de apă, fie cu o mie de euro. Că despre poveţe şi altele, nu are rost să discutăm. Citeam valurile de emoţii ale „prietenilor”, revărsate pe fb. Şi, în mintea mea de om prost, gândeam că trebuie să-mi aloc cel puţin o oră de aşteptare pentru a depune o lumină şi o crizantemă neapărat portocalie la catafalc, arătându-mi respectul. Da` de unde? Doi, trei rătăciţi, plus cei ce trebuiau să fie văzuţi la moartea monseurului. Mama ei de ipocrizie!