Vom avea referendum pe tema justiției?

Explicând că n-a înțeles încă motivarea deciziei CCR privind revocarea șefei DNA, președintele Iohannis a propus o „dezbatere largă” care să se încheie eventual cu un referendum. Ce întrebări ar urma să pună un asemenea referendum, pe care președintele îl avea oricum în vedere încă de anul trecut? Posibile răspunsuri, într-o analiză făcută azi de Mediafax.

A apărut un sondaj IMAS care sugerează deja o singură întrebare – „cine ar trebui să numească procurorii-șefi ai DNA, Parchetului General și DIICOT?”, cu cinci opțiuni de răspuns (președintele / CSM / ministrul justiției / guvernul / altcineva), rezultatul fiind o majoritate de voturi în favoarea președintelui. Întrebarea este însă inadmisibilă pentru un referendum și la fel sunt și variantele preferate de comentatorii care ar fi vrut ca președintele să-i întrebe pe români diverse lucruri vagi care să-i ofere infinite cecuri în alb, de pildă dacă e nevoie de pedepse mai mari pentru corupție. Conform Codului de bune practici în materie de referendumuri al Comisiei de la Veneția, întrebarea propusă la un referendum „trebuie să fie clară, să nu fie înșelătoare, să nu sugereze un răspuns; votanții trebuie să fie informați de efectele referendumului; votanții trebuie să poată răspundă întrebărilor doar cu Da, Nu sau vot alb”.

Dacă va avea loc un referendum pe tema justiției, elementar ar fi însă ca președintele să-l organizeze după ce dă curs deciziei CCR și nu ca să afle dacă poporul vrea sau nu să-i dea curs, tocmai fiindcă e vorba de un referendum pe tema justiției: justiție fără respectarea domniei legii e un nonsens, iar respectarea domniei legii înseamnă în acest caz respectarea deciziei CCR. Motivarea pe care o citește acum președintele se rezumă foarte simplu: în procedura revocării unui șef de parchet, din cauza limitărilor impuse de criteriile din lege (Legea 303/2004), ministrul justiției are oricum o marjă de apreciere (discreționară) minimă, așa încât președintele nu poate avea o marjă de apreciere mai mare decât ministrul, ci doar una limitată la verificarea legalității procedurii, fiindcă altminteri procurorii nu și-ar mai desfășura activitatea sub autoritatea ministrului, cum scrie în Constituție, ci sub autoritatea președintelui.

Ca atare, CCR spune că în caz de divergență între președinte și ministru, soluția e una de colaborare, de negociere, în virtutea „necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal”: președintele poate să încerce să-l convingă pe ministru să-și retragă propunerea, dar nu poate infirma propunerea decât pe motive de legalitate, nu de oportunitate (discreționare). Până aici nu e nimic nou: aceeași interpretare ar fi putut apărea dacă Monica Macovei i-ar fi propus lui Traian Băsescu revocarea lui Daniel Morar sau dacă Raluca Prună i-ar fi propus lui Klaus Iohannis revocarea Codruței Kovesi, întrucât și Constituția e aceeași din 1991 încoace în privința autorității ministrului asupra procurorilor, și legea statutului judecătorilor și procurorilor (Legea 303) e aceeași din 2005 încoace, cu „executivul bicefal” unde ministrul propune, CSM dă un simplu aviz consultativ și președintele confirmă.

CCR descoperă gramatica

Ceea ce strică însă simplitatea situației e altceva. După cum știm, CCR a decis că există un conflict constituțional între președinte și ministru pentru că adresa scrisă a Președinției către CCR a menționat, nu se știe de ce, exact ce nu trebuia să menționeze: că refuză propunerea de revocare a șefei DNA fiindcă lipsește oportunitatea revocării. Inclusiv în opinia separată redactată de Daniel Morar se recunoaște că autorul de la Cotroceni și-a calificat greșit argumentele, vorbind de oportunitatea revocării în loc să vorbească de legalitate. Dar dacă adresa Președinției ar fi fost redactată corect, explicând clar și fără floricelele irelevante din acel text de ce nu consideră legală revocarea?

Răspunsul din textul motivării se găsește într-un argument suplimentar, adăugat în premieră, de o stridență demnă mai curând de niște războinici de Facebook: „În interpretarea gramaticală a art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, Preşedintele este obligat să revoce procurorul-şef al DNA la propunerea ministrului justiţiei. Aceasta, întrucât acţiunea Preşedintelui este descrisă prin termenul «revocă», iar nu de o eventuală sintagmă de tipul «poate revoca». Este reglementată, aşadar, o obligaţie, iar nu o posibilitate a Preşedintelui. Față de această interpretare, refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare este lipsit de temei legal.”

Dacă un asemenea argument ar fi corect, atunci ar însemna că CCR ar fi greșit în celelalte decizii (unele chiar invocate în textul motivării) referitoare la atribuțiile președintelui. Una dintre decizii a fost 375/2005, unde articolul din Constituție care guvernează numirea sau revocarea șefilor de instanțe și parchete („Art. 94. Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii: a) conferă decoraţii şi titluri de onoare; b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral; c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; d) acordă graţierea individuală”) era interpretat firesc de CCR astfel: „Potrivit art. 94 litera c) din Constituţie, Preşedintele are ca atribuție numirea în funcții publice, iar această numire se face în condiţiile legii.” Adică verbul folosit la persoana a III-a singular desemnează generic atribuția: nu înseamnă că ori de câte ori i se propune să decoreze pe cineva, să acorde grade militare, să numească în funcții publice sau să grațieze, președintele e obligat să facă asta doar fiindcă în textul constituțional nu scrie „poate conferi decorații”, „poate acorda grade” etc.

De asta a și putut CCR să emită mai apoi Decizia 384/2006, care dădea dreptate președintelui Băsescu într-un conflict constituțional în care acesta refuzase să acorde unor rezerviști niște grade militare. Sau Decizia 98/2008, când premierul Tăriceanu a reclamat la CCR un conflict cu președintele Băsescu pentru că acesta din urmă îi respinsese propunerea pentru funcția de ministru al justiției, în persoana Noricăi Nicolai. Atunci, CCR a explicat că față de propunerile premierului președintele nu are drept de veto (adică de refuz discreționar, pe bază de oportunitate politică, fără prezentarea unei motivări raportate la un text de lege), dar poate să refuze motivat o singură dată o propunere. CCR a interpretat astfel articolul 85 (2) din Constituție („În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului”). Dacă și atunci s-ar fi limitat forțat la interpretarea „gramaticală”, uitându-se numai la forma verbelor folosite acolo, CCR ar fi conchis că președintele e obligat să numească pe oricine propune premierul, fiindcă în textul constituțional scrie „revocă și numește”, nu „poate revoca și poate numi”.

Am insistat cu discuția despre acest argument straniu pentru a arăta unde duce literalismul dus la absurd și ce ușor le va putea da apă la moară contestatarilor Curții care ar încerca să procedeze la fel, profitând de haosul în materie de cultură juridică, de credulitatea publicului neinformat și de cantitatea de rea-voință pe care le dovedesc zilnic discuțiile din media și social media. De pildă, în cazul unui referendum eșuat, nimic nu i-ar împiedica pe juriștii ad-hoc de Facebook să proclame că referendumul e în realitate reușit, din moment ce în Legea 42/1992 de funcționare a CCR scrie că „Plenul Curţii Constituţionale decide cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului”: e acolo un verb la persoana a III-a singular, păi atunci CCR sigur e obligată să decidă, și neapărat cu majoritatea respectivă, că referendumul e valabil.

Liber la aberații

Exemplul poate părea stupid, dar am văzut destule alte interpretări cam la fel de subtile, cu atât mai gustate cu cât publicul lor e mai neinformat. Una îi aparține chiar unei juriste care susține că decizia CCR nu e obligatorie pentru președintele Iohannis, fiindcă în Legea 42/1992 nu scrie în capitol separat că deciziile privind conflicte constituționale sunt obligatorii, ci doar că sunt definitive. Jurista s-a ferit să ducă însă mai departe raționamentul și să pretindă că și toate celelalte decizii de până acum ale CCR privind conflicte constituționale au fost greșite, din moment ce toate s-au încheiat invariabil cu formularea „Definitivă și general obligatorie”. N-a zis nici că au fost greșite toate deciziile de până acum ale CCR privind recunoașterea rezultatelor alegerilor ori a validității/invalidității referendumurilor, din moment ce nici despre astfel de decizii nu scrie în capitol separat că sunt obligatorii. Desigur însă că în textul fiecăreia dintre ele apare la sfârșit aceeași formulare, „Definitivă și general obligatorie”, pentru că atât Constituția, cât și Legea 42/1992 spun clar că toate deciziile CCR sunt general obligatorii.

Din seria aberațiilor anume lansate pentru un public lipsit de informare juridică face parte și ideea unor capi PSD că ar putea organiza o minisuspendare a președintelui, fără referendum, doar un pic, până apucă președintele interimar să-i dea afară pe șefii parchetelor. Ori ideea că ar trebui tranșat prin referendum ce fel de republică vrem să fim, parlamentară, prezidențială sau altminteri, fiindcă acum nu se știe ce avem (nemaivorbind de capii PSD-ALDE care cred, luându-se după Adrian Severin, că România e de fapt republică parlamentară). Ba se știe: citiți Decizia 683/2012 a CCR, când Curtea a tranșat în favoarea președintelui Băsescu conflictul cu premierul Ponta pe tema dreptului de reprezentare a României la Consiliul European, stabilind că reprezentarea statului în plan extern nu este „o putere delegată, ci proprie Preşedintelui României”, pentru că România are un regim politic semiprezidențial de inspirație franceză, în care președintele îndeplinește cele trei condiții precizate în literatura de specialitate pentru definirea acestui tip de regim: este ales prin vot universal, are „competenţe considerabile”, confirmate de deciziile CCR, și „este secondat de un prim-ministru şi de miniştri, parte a puterii executive, şi care pot rămâne în funcţie doar dacă Parlamentul nu se opune”.

Cum rămâne însă cu „competențele considerabile” ale președintelui, din moment ce toți criticii CCR susțin că decizia despre revocare l-a lăsat fără puteri în privința șefilor de parchete? Foarte simplu: ideea Curții când vorbea de asta viza competențele considerate importante și definitorii pentru autoritatea președintelui într-un regim semiprezidențial (relația cu guvernul și parlamentul, politica externă și de apărare), în raport cu care numirea șefilor de instanțe și parchete e periferică, pentru că ea apare la „alte atribuții” în Constituție, cu președintele în postură reactivă: el n-a avut niciodată atribuția de a iniția numiri sau revocări, ci doar de a răspunde la propunerile altora – CSM sau ministrul justiției.

În Decizia 375/2005 privind legea reformei din justiție (care modifica Legea 303), CCR nota că, deși președintele este ales prin vot popular și deci „singurul exponent al voinţei populare în raporturile cu autoritatea judecătorească”, CSM își păstra ultimul cuvânt la numirea judecătorilor și procurorilor, întrucât legea introducea atunci în premieră prevederea că președintele poate refuza o singură dată propunerea CSM privind numirea unui judecător sau procuror. CCR conchidea atunci că această prevedere elimină „posibilitatea unui abuz al președintelui” și transpune „perfect” în practică principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor. Iar în practică, numirile sau refuzurile de numiri din epoca Băsescu ale unor șefi de instanțe și parchete nici n-au avut cum să stimuleze reflecții despre puterile președintelui: în cazul numirilor, atât președintele, cât și CSM, respectiv ministrul justiției au marjă mai largă de apreciere oferită de Legea 303, spre deosebire de restricțiile impuse pentru revocare, deci potențialul de conflict constituțional a fost întotdeauna minim.

Până la un eventual referendum „pe justiție”, cum i se spune, e nevoie deci de suficientă informare încât cetățenii să poată distinge între aberațiile juridice cu care sunt stârniți la tot pasul și problemele care chiar s-ar putea rezolva cu sprijinul unei consultări populare. Printre acestea din urmă nu se numără nici forma de guvernământ a României și nici întrebarea dacă deciziile CCR, chiar atunci când folosesc argumente stranii, sunt sau nu general obligatorii.

• Tweet
• Pin It