Imediat după 1990, o minte luminată, emanată de revoluția din 1989, a decis ca la Reșița să nu se mai facă tunuri. Că, vorba aia, de ce am mai fi avut nevoie de tunuri, în condițiile în care Gadaffi și Saddam Hussein dăduseră colțul cu un glonte înfipt în ei, iar gândul nostru era la NATO și nicidecum la lumea a treia? Și unde mai pui, că aceeași minte luminată ne-a prostit ca pe niște copii ce se joacă cu țâța-n țărână, dându-ne de înțeles că industria românească, atât de mult lăudată de unii, nu era decât un morman de fier vechi, numai bun de trimis la topit, în oțelăriile care, culmea, începuseră să pice și ele una după alta.
Și uite așa, în loc de onor la tunul care a făcut istorie, la Arsenal s-a ajuns să se facă planton (schimbul unu, doi și trei) la buruienile care ajunseseră cât gardul, să se vopsească bordurile și să se organizeze întâlniri tovărășești în care toți își aduceau aminte de vremurile de altădată. Deși fabrica de tunuri era ferecată de tot felul de lacăte, iar strungurile și frezele intraseră în concediu prelungit, fără plată, o parte dintre angajați au rămas în continuare pe baricade. Ca să ce? Ca să ude mușcatele, să răspundă la câte un telefon dat de șefii de la ROMARM, să șteargă praful de pe pervazele fostei întreprinderi socialiste, să omoare muștele, să hrănească haita de câini, să joace o tablă, să păzească obiectivul militar de ciori. Din când în când se mai punea de câte un protest sau de o grevă cu pancarte „mobilizatoare”, la adresa celor care conduceau Țara Românească. Chestii de astea menite să țină în viață flacăra vie a speranței.
Cu gândul la această speranță, uzina, ajunsă între timp societate comercială, a avut nu știu câți directori (zilele trecute a mai fost numit încă unul, interimar) specialiști în calibre de tunuri, paznici, un consiliu de administrație, ba chiar și sindicaliști, cu lider, vicelider, ș.a.m.d. Îți stă mintea în loc cum, fără să producă măcar un cap de ață, sute de oameni și-au încasat leafa de la uzină, pe considerentul că doar, doar își va relua din nou activitatea. Doamne, unde în lumea asta s-ar mai fi întâmplat așa ceva? Ar fi plătit neamțul sau americanul pe unul care nu face nimic ani de zile? Nu cred că mai există undeva un popor căzut în cap, așa cum este poporul român.
Bomboana de pe coliva mortului o reprezintă vestea ce adie dinspre Valea Bârzăviței. Cică generalii ăia de la București ar fi vorbit ei între ei la o partidă de șeptic că ce ar fi ca la Arsenal să se fabrice din nou tunuri, dar nu au precizat ce fel de tunuri. Seara următoare, la Casa Armatei, aceiași generali ar fi zis că, ținînd seama de starea jalnică a strungurilor și frezelor, cel mai bine ar fi să se schimbe linia de producție și să se treacă pe fabricarea tunurilor cu confetti, după modelul celor de la festivitatea de premiere din Champions League.
Și uite așa, se va încheia un ciclu din istoria acestei țări, cunoscut de noi din jocurile copilăriei: „țară, țară vrem ostași.”