Traficul infernal din București și săritul muștarului

Țara stă pe un butoi cu pulbere, cum ar spune un suveranist precum Călin din poveștile de adormit copiii. Lovitura de stat e într-o continuă dinamică, democrația a sucombat, protestatarii se adună și înjură, iar peste munți și văi, ape și câmpii s-a așternut tirania.

BEC a tăiat elanul eroului care se hrănește doar cu aer, apă și energie, iar CCR se pregătește să-l trimită de tot pe Călinuț la plimbare. Pietrele smulse din pavajul centrului vechi și aruncate în jandarmii care îi apără pe Bolojeni și Ciolaci vor sta mărturie vremurilor ce le trăim.

În acest context, dimineața pe la 8, 8 și ceva, sună telefonul. Țârrr! Țârrr! Țârrr! Cin’ să fie, cin’ să fie? Doamna, căci este vorba de telefonul unei doamne, răspunde:
– Alo, da!
– Elena, tu ești? întreabă o voce manierată de bărbat.
– Eu, da’ cu cine vorbesc, că nu cunosc numărul.
– Sunt eu, Marcel. Marcelu de la PSD. Scuze, mi-am schimbat numărul că prea mă sunau și îmi trimiteau mesaje noaptea ăștia de la POT și AUR, ca să mă înjure și să mă facă cum le vine la gură.
– Așa, și?
– Păi am zis să te sun să salvezi numărul ca să-l ai și tu în agendă. Să știi că sunt eu, dacă te mai sun vreodată.
– Bine, domnule Marcel. Așa o să fac. La revedere…
– Elena, Elena, nu închide. Daca tot te-am sunat, nu treci pe la noi, pe la partid?
– Pentru ce să trec?
– Păi, la o cafeluță, la un covrig… Să discutăm una, alta. Poate cădem la învoială până la urmă…
– Noi doi la o învoială? Măsoară-ți cuvuintele, domnule, că cred că mă confundați…
– De fapt…
– Alo, alo, nu mai aveți semnal, domnule Ciolacu. Nu vă mai…

După câteva secunde
– Alo, alo, acum ne auzim?
– Da, dar aveți semnal slab. De unde sunați?
– Din trafic, Elena, de unde altuneva? Stau blocat în trafic de jumătate de oră și cred că din cauza asta n-am nici semnal.
– Păi nu aveți antemergători?
– Păi nu știi că de când cu minciunile alea despre Nordis am renunțat și la SPP, și la mașina de protocol? Acum folosesc un Logan, vai mama lui, să nu mai zică nimeni că toc banii poporului.
– Bravo, n-am știut asta. Felicitări.
– Știi cum e Elena? Într-o noapte am avut o discuție cu propria mea conștiință care a durat vreo trei ore și ceva, iar la sfârșitul discuției mi-am zis: «Bă, dacă Ilie Bolojan poate zbura cu un avion de linie, poate bea apă de la chiuvetă, poate mânca la prânz sanviciul de acasă și poate dormi în odaia aia mică de la Cotroceni, eu de ce n-aș putea să fiu aproape de cetățeni? Să le simt respirația, ca să mă exprim așa, să-i privesc în ochi, că doar așa le voi înțelege bucuriile, supărările și necazurile care s-au abătut asupra lor.»

– Mă bucur să aud așa ceva, dar tot nu înțeleg de ce m-ați sunat.
– Elena, am auzit că nu renunți la Cotroceni. Cu ce să te ajut ca să ajungi unde îți dorești atât de mult, fata mea?
– Auzi, domnule, fără fata mea, că eu nu sunt de la Buzău să ne permitem să ne vorbim așa. Apoi, cu ce m-ai putea ajuta dumneata pe mine?
– Uite, aș putea vorbi cu Palada și Pieleanu să te ridice în sondaje, că la câte procente ai acum, cu siguranță vei avea soarta Gloriei Buzău, care nu va prinde nici măcar barajul de rămânere în prima ligă la fotbal.

– Domnu’ Marcel,  sfatul meu e să vă vedeți de covrigu’ dumneavoastră, că mă descurc și singură, cu muscelenii mei, cu prietenii din copilărie, cu verișorii, ăia din reportajele făcute la TV. Hai, pa!
– Alo, Elena, Elena…

Elena pauză!
– Ce ți-e și cu traficul ăsta, dom’le. Una, două îi sare unuia muștarul, de-ți strică toată ziua, tocmai când ți-e lumea mai dragă.

• Tweet
• Pin It