Toate-s vechi și nouă toate

După cum mulți dintre voi știți, am inițiat o campanie de strângere de cărți de literatură și nu numai, fie ea română, fie universală, doar să fie scrisă în limba română. Volumele adunate le voi duce după sărbătorile pascale românilor dintr-un sat din Banatul Sârbesc. Mulțumesc celor ce au adus și au promis că vor aduce cărți pentru a le face o bucurie fraților noștri din țara vecină.

Profit de ocazie și vă rog să aduceți, dacă vă prisosesc ceva cărți, la birtulețul meu din Reșița. Fondul de carte fiind adunat aici și eu fiind aproape zilnic prezent, nu aveți idee cu câtă patimă răscolesc sacii, legăturile, plasele sau lădițele în care îmi dați pe mână adevărate comori ale literaturii. Într-o seară, înainte de a închide, desfac un sac. Peste ce credeți că dau? Peste o bijuterie tipărită în 1943 la editura Cartea Românească. În lumea dreptății, de Ioan Al. Brătescu-Voinești. M-am pus de cum am ajuns acasă pe citit. Și am ajuns la o constatare tristă: suntem condamnați să nu ne facem bine niciodată. Nuvela ce dă titlul cărții vorbește despre soarta unui avocat ce nu poate minți. Dar care ar putea trăi practicându-și meseria, datorită profesionalismului său, chiar dacă și-ar păstra onestitatea. Însă peste el vin avocații ce au pe cineva prin guvern, pe la minister sau măcar prin parlament sau pe la prefectură și câștigă spețe vădit imposibil de a fi câștigate conform codurilor, mai ales civile. Avocați care au un spate ce îi poate înlătura și pe judecătorii ce s-ar opune succesului protejaților. Dar nu, avocatul Rizescu nu are niciun spate. Și pierde cauze pe care le-ar câștiga și un amator dacă ar avea spate. Finalul vă rog să îl căutați în volumul pomenit anterior.

De aici mi-a fugit mintea la poetul Mihai Eminescu, dar mai ales la latura sa de ziarist. Zugrăvea, mult mai acid și mai vulcanic, peisajul politic al vremurilor ce le trăia. Asta nu înseamnă că nu scria și în poeziile sale despre inechitățile sociale, despre corupția sistemului statal, despre voracitatea celor ce se confundau cu clasa conducătoare.

Trecem la Ion Luca Caragiale, care a dezbrăcat de caracter întreaga clasă politică a vremurilor ce o trăia. Și aici citim despre desconsiderarea tuturor celor ce trudeau pentru o cât de mică prosperitate a societății. Țărani, mijlocași, negustori etc. Erau utili doar în preajma alegerilor (vă sună cunoscut, nu?) după care erau victimele portarilor ce-i goneau în șuturi de la audiențe. Și, uite așa, din eră în eră, aflăm că de-a lungul timpului poporul ăsta a fost condus de flecari, pupincuriști, hrăpăreți, cu totul delăsători la nevoile neamului, aprig susținători ai lefegiilor ce-i numeau prin posturi care, ca și acum, sunt doar niște sinecuri pentru a le fi asigurate pe veci nenișorilor colegiile. Vi se pare că trăim ceva nou astăzi? Aceiași flecari, aceiași hrăpăreți, doar cu alte nume și alte jiletci, țilindre și bastoane. Cred, nu cred, sunt convins că, în sinea lor, deja și-au litografiat blazonul familiei ai cărei întemeietori se află.

Pentru a ieși din paradigma ce ne plasează doar pe noi, românii, într-o așa mizerie, vă recomand să citiți și romancierii francezi, ruși, englezi etc. Veți constata cu dezamăgire că politica este mult mai universală decât literatura.

• Tweet
• Pin It