Târg de cărți gata citite în casa vieților deja trăite

La Timișoara, pe fosta stradă Zoe: anticariat sui-generis și prima ediție a Târgului de carte „Second Eye”. Deasupra de „Muzeul consumatorului comunist”…

Într-o țară în care 11 milioane de oameni nu au citit o carte în ultimul an, conform datelor de la INS, demersul lui Ovidiu Mihăiță pare o sfidare. Un gest asemănător cu degetul care-ți bate obrazul. Târgul era destinat tuturor celor care doreau să mai „scape” de niște cărți. Să le dea pentru că nu mai loc în bibliotecă, au nevoie de fonduri pentru a-și cumpăra altele sau chiar o duc greu și au nevoie de bani.

Cum am sugerat mai sus, să vinzi cărți vechi este ceva riscant dacă te gândești la o afacere. Actorul Ovidiu Mihăiță, organizatorul acestui inedit anticariat, mi-a spus la deschidere: „Nu știu dacă o să aibă succes, habar n-am, e prima oară când fac așa ceva! Mi-am zis să-ncercăm, care vor să vândă ceva să vină aici! Nu sunt taxe, nu comisioane sau chestii de genul acesta. Este ca o relaxare. Își pun cărțile pe o masă sau pe niște lăzi și dacă vând ceva bine, dacă nu, asta a fost!”

Cu 10 lei sunt primul client

Curtea de la numărul 1 de pe actuala stradă Laszlo Szekely din Timișoara începe cu o formă alungită. Deasupra sunt spaliere pe care vor lenevi strugurii, la vară. Apoi, coridorul acesta imaginar cu pavele pe jos dă într-un spațiu generos, în adevărata curte, mult mai amplă, străjuită de o grădină ca o pădure sălbatică și niște trepte pe care urci dacă vrei să bei ceva. (Este un bar acolo, „La Scârț, loc lejer!”)

Deocamdată nu sunt struguri, frunzele încă puține, vremea e cam răcoroasă și cu puțin soare, este ora prânzului. Bine că nu plouă, altfel tinerii care-și aduc teancurile de cărți, le scot din cutii de carton și le pun pe mese, bănci sau forme din beton, pe trepte și pe unde mai găsesc loc, ar avea o zi grea și nefericită.

La una din mese sunt doi studenți din Timișoara, Oana Crișan și Claudiu Sburlea. Ea-mi spune că vrea să-și schimbe biblioteca și mai dă din cărți. Claudiu la fel, le mai schimbă, ia altele, ce v-am spus mai sus. Cumpăr și eu o carte, mă fac primul client. Cu 10 lei iau ceva cu mistere din istorie, o carte care arată bine și n-ai zice că a mai fost citită…

Un Cărtărescu cât două beri

De la o doamnă cu atitudine bacoviană îmi iau Travesti-ul lui Cărtărescu. Tot așa, 10 lei, primul client! Pe pagina de gardă mai sunt câteva semnături, toate spun aceasta este cartea lui…, a fost cumpărată la data de, ba este și o ștampilă ca o parafă ca de medic: „Biblioteca personală ….”

Apropos, știți de ce-și scriu oamenii pe cărți numele și data la care au cumpărat-o? Ca să nu existe discuții la divorț! Care și a cui e cartea, să nu se certe pe ele! Așa-i că n-o știați!?

Mai casc gura pe-acolo. Îmi place. Tineri, mulți tineri, atmosfera ar cam contrazice ceea ce am citit într-un articol din Hotnews despre cât de puțin se citește în România. Adică un român ar citi, în medie, zilnic, echivalentul câtorva bilete de autobuz…

Nu sunt numai cărți, ci și viniluri vechi. Am văzut Baniciu, Progresiv TM și Semnal M. M-am uitat la ele așa, cu coada ochiului. Mi-era frică să mă apropii, dacă făceam asta nu mai plecam…

Opțiunile fatale, întotdeauna la ieșire

Eram în fața porții de ieșire, aveam trei opțiuni. Prima era să-mi dezleg bicicleta (legată de un stâlp de electricitate) și să mă duc într-un loc lipsit de tentații sau acasă. A doua să fac dreapta strâns și să cobor la subsolul casei, la „Muzeul consumatorului comunist”. A treia era să întorc 180 de grade și să intru la bar. Ultima variantă parcă mă trăgea de mânecă…

Am zis să cobor la muzeu. Merită povestit. Mai văzusem un muzeu al comunismului în Ungaria (Emlekpont) dar acesta de la Timișoara este altceva. Nu e muzeu al comunismului în sine, ca societate, ca orânduire, ci atestă ceea ce aveam noi înainte de 89. Adică, așa cum îi spune și numele se referă la omul din acea perioadă, ce avea el prin casă. În măsura în care se putea vorbi de societate de consum…

Muzeul consumatorului comunist, exponate ale celor care l-au trăit

Muzeul este reprezentat de fapt de un apartament aflat la subsolul casei de la nr 1. Impresia generală este de amestec, de înghesuială și mă gândesc că e vai de capul celei sau celui care face curățenie pe acolo. Senzația este de mult întuneric. De fapt, mă gândesc că așa a și fost, întuneric mult și lucruri care se repetau la nesfârșit, la fel ca sloganele care le auzeai de dimineață până seara, ca să-ți intre bine în cap.

Bine, muzeu mi se pare cam mult spus, dar, totuși, cred că este cel mai haios loc de vizitat din Timișoara. Cred că orice străin ar trebui să vină aici și să-l vadă. Și, dacă ar fi după mine, aș mai pune și niște imagini din timpul Revoluției.

Aspectul muzeului este acela sugerat de un curator care s-a străduit să ia tot ce-i mai reprezentativ pentru România anilor 50-80. Și, apoi, să „injecteze” cât mai multe efecte personale comuniste într-un spațiu la demisolul unei vile din Timișoara. Și cred că i-a reușit. A rezultat un spațiu care-ți expune modul în care s-a trăit înainte de 89.

Mitul comunismului este fals. Exponate din epoca de aur,

Ca unul care a trăit în anii „împușcatului”, aș vrea mai întâi să fac o corecție. Este exagerat să spunem că am trăit în comunism, că acestea și altele sunt exponate din comunism. Este falsă afirmația și vă spun de ce, mai ales că toți cei care am făcut școala în acele vremuri, cei care am muncit și trăit, am fost supuși aceleiași îndoctrinări. Trebuie așadar să spun: noi am trăit în socialism, nu în comunism! Spre comunism năzuiam, munceam, ne străduiam să ne perfecționăm, să fim demni de viitorul acesta luminos, să construim comunismul!

Ideea asta, că am trăit în comunism, este în mare parte falsă! Încă n-am apucat! Autoritățile, instructorii, activiștii, toți ne spuneau că tindem spre această orânduire. Dar încă nu am atins-o! Și, atunci, vă-ntreb retoric, vă dați seama ce mizerie ar fi fost? Ce viață de tot rahatul am fi avut dacă noi chiar am fi fost în comunism!? Ce copii monștri am fi avut!? Mă cutremur numai la gândul acesta.

Dar, pentru conveniență, voi folosi și eu acest termen, că am trăit în comunism!

Muzeul este o damblageală condensată

Nu mă voi referi la tomurile de cărți de propagandă, mi-s sătul de astea. Aș vrea să vă spun câteva chestii. Undeva într-o vitrină am văzut o colecție de indieni și cowboy din plastic. Mi-aduc foarte bine aminte că nu erau pentru toată lumea. Aceste jucării – elementare, banale și ordinare – se dădeau și ele pe sub mână. Ca un făcut, parcă erau destinate doar unor anumite persoane, numai unii le găseau de cumpărat…

Muzeul mai conține o colecție de bibelouri. Obișnuite. Care erau în toate casele și s-au produs încă destul de mult timp după 89. (Cred că majoritatea erau produse la Alba Iulia.) În ultimii ani de dicatură nici acestea nu se găseau în comerț pentru oricine. Și nu doar pentru că mare parte se duceau la export în lagărul „tratatului de la Varșovia”. Nici pentru că erau cumpărate de sârbii care veneau aici să le ducă la ei, după ce-și descărcau gențile pline de țigări Vikend sau pachete cu Vegeta. Nici pentru că inclusiv românii vindeau bibelourile în draci în Ungaria, dar asta după 89, se făcea bișniță cu ele.

(Când eram student, colegi de prin alte părți ale țării îi numeau pe sârbii bișnițari „pedesiați”! De la cincizeci, traducerea unui preț obișnuit, parcă tot ce aveau costa cincizeci de lei…)

Absența bibelourilor din magazinele de dinainte de revoluție, a celor mai de Doamne ajută, mai elaborate evident, căci de ciurucuri era plin, se datorează faptului că partidul însuși nu ne considera demni de a avea așa ceva. Eram considerați o turmă, iar turma nu are nevoie de foarte multe, doar e vorba de niște animale, nu?

Bun, ce-am vrut să spun cu asta? Că muzeului i-ar trebui un fel de ghid. Cineva care să le explice tinerilor ce este una și ce este alta. Să le expună contextul. Am văzut adolescenți care se uitau la o râșniță de piper și nu știau ce este. „La ce folosește!?”

Cam atât. Vizionare plăcută, merită să mergeți să-l vedeți! E deschis cam tot timpul. Și e gratis, cuvântul magic…

Ieșirea din Muzeul consumatorului comunist se face fie prin „sala” teatrului „Auăleu”, fie printr-un bar. Deci, oricum vă veți trosni! Dar despre asta altă dată…

Fotografii de la „Second Eye” și „Muzeul consumatorului comunist”

Citește și „Auăleu către instituții: Vă cer să fiți conștienți de situația în care ne aflăm, noi, cultura”

• Tweet
• Pin It