Sunt vechi, domnule!

Dacă mă gândesc bine, aș putea să cer o diplomă de prim decrețel. Nu o pot face pentru că aș nega iubirea dintre părinții mei. Dar dacă? Oricum, am fost prost crescut, cu sau fără iubirea anesteziată de decretul lui Ceaușescu. Am fost crescut cu un respect total față de cei mai în vârstă ca mine. Drept dovadă, și acum, la peste 52 de ani, sunt doi bărbați la peste 80 de ani sau pe acolo pe care îi salut cu sărut mâna nea Puiu, sărut mâna nea Lăzărică. Am fost crescut într-un respect deosebit față de profesori, medici și intelectuali, în general. Mă simțeam privilegiat că doamna de chimie vorbea și chiar împărtășea idei cu mine, copil de funcționar. Era Doamna profesoară ce avea timp să se aplece asupra unui tinerel trecut de adolescență. Savuram orice nouă apariție literară și, mai ales, cele clasice. Cu soțul Doamnei de chimie, profesor de limba și literatura română, împreună cu unul dintre copiii lor, Bucu pe nume, ne contraziceam pe teme de Păunescu sau Stănescu. Parcă, noi, la cei puțin peste 20 de ani puteam decreta! Seri, zile minunate în care pur și simplu ne hrăneam sufletul cu nebunatice căutări și polemici cordiale. Eram veseli, căutam poezia,căutam binele unui sine ce nu dobândise încă botezul maturității. Era o bucurie să pot cumpăra o pâine sau o sticlă de ulei în plus pentru o vecină. Era o bucurie să dărâmi un zid sau să sapi o grădină împreună cu prietenul tău, timp în care îi disecai pe Cioran, pe Paler sau pe mai vechiul Platon cu ai săi. Noi eram tineri, eram vii și nu ne gândeam că se poate vorbi la timpul trecut despre noi. Dar acum suntem vechi, Doamne. Nu ne mai amărî cu ideea că putem schimba ceva. Doar Tu o poți schimba. Dacă exiști. Dacă nu, toți papistașii ăștia continuă să râdă de noi, invocându-Te.

• Tweet
• Pin It