Strada de azi – între mișto rău și perfect inutil

Cei cu bacul (ne)luat au dat, cu siguranță, peste cele două alăturări paradoxale aparținându-le lui Mihai Eminescu și lui Lucian Blaga: „dureros de dulce” și „Așa-s de negri ochii tăi, lumina mea”. Probabil că tot ei știu că minunatele bizarerii se cheamă oximoron. De la carte și poezie propun să coborâm în stradă. Direct în stradă!

Cu autor colectiv și anonim, asemenea creațiilor mioritice veritabile, mișto rău se aude frecvent și parcă nimeni nu se mai satură de el. Fascinanta alăturare, deloc în acord cu normele rațiunii lingvistice, naște o întrebare pe cât de lipsită de strălucire, pe atât de importantă: Dacă e mișto, cum de e rău?! Cu frumos tare sau tare bun/dulce/interesant ne-am obișnuit, dar cu ăsta… Înainte să pornim în căutarea actualizărilor, am zăbovi asupra originii celui dintâi formant – mișto – el însuși o poveste sau, măcar, un short story. Mișto, adjectiv invariabil, puternic și sonor în stilul colocvial, puternic și în fața lui cool uneori, vine din țigănește, precizarea „țig.” din DEX (2009) fiind suficientă și absolută. Că selectăm întru materializare contextuală sensul lui „bun” sau pe cel al lui „frumos”, mișto are fără dubii o conotație pozitivă, indiferent că vorbim de oralitatea sau personalitatea discursului ori de banala traversare a cuvintelor din spațiul unui emițător spre un altul.

Cunoscut și frecvent contextualizat, mișto a ajuns să dea naștere unor alăturări, îmbinări, expresii: a lua la mișto, a face mișto, a vorbi la mișto, mișto… rău. Cândva feminitatea era prinsă în sintagma „dureros de dulce”, limba română actuală retează poezia din condei și plasează femininul în aceste chingi aparent incompatibile: Gagica e mișto rău! Sursă inepuizabilă de calambur și colocvial, presa nu se ferește să redea oximoronul stradal: „Are un corp mișto rău… Chiar aș vrea să-l avem la noi, să-l văd zi de zi la antrenamente. Are calități bune.” (www.trolosport.ro); „«E mișto rău. Rămâi blocat când o vezi.» Așa vorbește Nicolae Vicol despre noua sa mașină pe care și-ar fi comandat-o.” (http://inprofunzime.protv.md). Blogurile și forumurile nu au rămas nici ele inerte, fiind cu siguranță tipurile de exprimare vecină colocvialului și discuțiilor spontane: „Mă rog, mișto rău filmul.” (www.raduvalcan.ro). Literatura contemporană abandonează și ea dulcele (și clișeicul) stil clasic și ia în adopție sintagma pestriță: „Îmi place tare freza ta! Serios? Răspunse Mira și zîmbi cu un aer superior. Da, e mișto rău! Te lasă la școală așa?” (Radu Pavel Gheo).

Alături de mişto, notez și asocierea perfect inutil, cu varianta mai veche, plictisitoare deja, total inutil. Aceeași chestiune și aici: Dacă e inutil, cum de e perfect? Chestiune de obișnuință, poate… Foarte inutil e prea tocit, prea fără sare și piper. În orice caz, e bine că mișto rău are un antonim – la fel de plin de sine și cam golit de sens. Totuși, îl găsim materializat în destule contexte: „Șerban Nicolae reacționează furibund la comunicatul SUA: «E bizar, incoerent, profund ofensator, perfect inutil»”. (https://republica.ro); „Referendumul pentru revizuirea Constituției în ce privește definirea căsătoriei este perfect inutil.” (https://www.dcnews.ro); „Nou şi perfect inutil, la Primăria Iaşi.” (https://financiarul.ro); „(…) demersul anticorupţie este pus serios sub semnul întrebării, tocmai de către cei îndreptăţiti să apere legalitatea, fiind perfect inutil (…).” (https://www.gandul.info).

Până la noi năzbâtii limbistice, s-aveți o zi mișto rău, fără episoade perfect inutile!

• Tweet
• Pin It