Șoriciul sărbătoresc, limba română și un pic de spanglicizare

După șorici (chiar de-i unul!), cârnați (mai mulți), caLtaboși și alte porcării (de la porc!), e bine să ajungem, legând ițe multiculturale, și în alte bucătării, prinzând astfel gusturi străine în cuvinte românești.

Sandvici (cu varianta sendviș), crenvurst și croasant sunt cuvinte adaptate, integrate sistemului românesc de scriere și pronunțare, sistem în general simplu, în care notăm ce auzim și pronunțăm ce vedem. Avem însă cuvinte precum pizza, cu care toți ne-am obișnuit fără să ne punem problema vreunei adaptări. Uneori chiar nu e loc de naționalism și nici de spațiu demn pentru apărarea comorii noastre comune și eterne.

Prin urmare, putem accepta ca fiind o normalitate lingvistică, o consecință previzibilă a circulației culturilor actuale, preparatele tacos, burritos, paella. În plus, ar fi un argument al realității imediate că anglicizarea nu a cuprins chiar toată bucătăria!

Taco (la singular) ne trimite în spațiul Americii Latine, în Mexic, întregind peisajul a ceea ce se cheamă finger food. (Tot la anglicisme ajungem, dar după un popas suficient de lung.) Mâncat fără tacâmuri, taco pune laolaltă într-o tortilla (un fel de lipie, clătită sau turtă făcută din aluat de pâine nedospit) carne, sosuri, salată, ardei iute, avocado, ceapă, roșii, coriandru. Scrierea e simplă, fără litere duble, pronunțarea – la fel. Un plural? Pot încerca: tacotacouri. Fără cratimă, desigur. După modelul: mottomottouri. Da, chiar așa, fără cratimă.

Burrito e tot un preparat mexican și merge pe același principiu al împachetării ingredientelor într-o lipie. Rezultatul e totuși diferit, întrucât modul de împachetare/învelire face diferența, iar prezența orezului sau a boabelor de fasole ne determină să vorbim de două mâncăruri distincte. La fel poate fi modalitatea de a face pluralul: burritoburritouri. Bizar? Check out sandviciuri, ecleruri și alte treburi culinare cu -uri.

Învelitul acesta mă duce cu gândul la un alt preparat, extrem de gustat de tineri: shawarma. Asemenea elementelor din familia extinsă, acest cuvânt e absent din dicționare, deși este frecvent folosit (datorită realității culinare desemnate). Am scris despre el deja, dar rămân la ideea că nu ar fi deloc greu să ne imaginăm un plural, pornind de la una dintre posibilitățile de actualizare a realității culinare: o șaorma, două șaorme (având în vedere succesul de a se impune în realitatea culinară a prezentului).

Paella, deși cunoscut în întreaga Spanie și etichetat ca fiind un soi de preparat național, se pare că își are originea în Valencia, cei din regiune ținând mult la ideea de simbol al regiunii. Rețeta originală are câteva ingrediente esențiale: orez alb cu bob rotund, boabe de fasole verde, carne de pui sau de iepure, șofran și rozmarin. Paella având pronunție și gust specifice, e greu să-mi imaginez românizarea l-ului dublu. Spre deosebire de șaorma, paella nu e întâlnită la fel de frecvent în spațiul românesc. Același lucru se poate spune și despre taco sau burrito, deși, în marile orașe, restaurantele cu specific mexican sau spaniol atrag destui… poligloți. Un plural și în acest caz: paellapaelle. Că doar avem de-a face cu pizzapizze.

Glumind serios, aștept cu nerăbdare nedeslușită încă să apară DOOM3 ca să văd ce forme oficiale a luat uzul stradal.

La final de an, trebuie să avem cu toții visuri și rezoluții! Fiecare cu ale lui, nu?