Singh, să ne trăiești, măi tată!

Ce știam noi, cei mulți, despre India înainte de 1989? În primul rând că avea filme grozave, precum „Vagabondul”, „Lanțul amintirilor”, „Prietenii mei, elefanții” ori „O floare și doi grădinari”, care se jucau cu casa închisă, mai ceva ca în peliculele de mai târziu cu Van Dame și Chuck Norris. Și ce mai știam noi, cei din popor, legat de indieni? Că vacile lor sunt considerate sfinte, lăsate să circule libere printre mașinile din trafic, spre deosebire de ce e la noi, unde vita este asimilată cu nume de ocară acordat, în general, femeilor.

Sigur, au existat și mai există conaționali care știu cu mult mai mult de atât. Ca Mircea Eliade, de exemplu, care a învățat limba sanscrită şi yoga cu Surendranath Dasgupta, scriitor şi filosof indian din provincia Bengal, a cărei fiică, scriitoarea Maitreyi Devi, avea să devină personajul principal al romanului de dragoste cu același nume. Sau dintre cei care pot povesti ore în șir despre Indira Gandhi și Jawaharlal Nehru, budism și învățăturile lui Gautama Siddhartha.

Puțini dintre noi însă văzuseră înainte de 1989 un indian în carne și oase. Nici măcar după acest an de referință pentru noi lucrurile nu au stat cu mult altfel. Cu excepția marilor orașe, șansele de a întâlni un indian pe stradă, în autobuz sau în parc erau mici spre deloc. Tocmai de aceea, gugulanii s-au putut considera norocoși când, în 2014, în spitalul lor a ajuns doctorul Buhpinder Singh, specialist în chirurgie plastică. Câteva luni până și oamenii sănătoși i-au trecut pragul cabinetului, curioși să vadă cum arăta un indian vero. „Bă, măcar de-ar fi semănat cu Sandokan sau cu Salman Khan, iubitul Iuliei Vântur”, au rostit cârcotașii la prima întâlnire cu Singh.

Indianul nostru, care nu descinsese din celebrele studiouri de la Bollywood, ci de pe băncile Facultății de Medicină Timișoara, nu a luat în seamă ironiile unora și a început să facă ceea ce știa mai bine: să ajute oamenii. Venea unul la el cu trei degete tăiate la circulară, Happy Singh i le cosea și i le punea la loc. Ajungea altul cu ochiul sau fața desfigurate, Singh al nostru îl făcea ca nou. Dacă unuia îi crescuse un os aiurea după ureche sau o tumoră cât o minge, făcea ce făcea și nu-l lăsa să plece acasă la fel cum venise. Niciodată nu a ridicat umerii în semn de neputință și nici nu și-a lăsat pacienții fără speranță. Pentru fiecare în parte avea soluția la îndemână.

Și uite așa, de la „ciudatul” de indian care a aterizat în urmă cu șapte ani la Caransebeș, s-a ajuns la managerul Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș. E drept, un manager interimar, dar ce mai contează, cât timp ești primul medic indian care conduce un spital românesc. Pentru tot ce a făcut pentru gugulani, dar nu doar pentru ei, merită să-ți scoți pălăria în fața lui.

Nu știu cum o fi la voi, în India, dar pe la noi, pe la cei pe care i-ai „reparat” în toți acești ani, se spune simplu, din toată inima: „Singh, să ne trăiești, măi tată!”