Quo vadis Domine?

Chiar, încotro te îndrepți Doamne? Că aici, printre noi, toate merg cu totul împotriva povețelor tale. Și chiar cu toată împotrivirea celor ce-și clădesc averi pe seama ta, nu putem să nu observăm că ne-ai cam lăsat. Și de aici m-aș întreba și dacă, cumva, exiști. Că, de atâta vreme de când ți-au făcut ăștia casă, adică biserică nu se întâmplă decât războaie de cucerire purtate în numele tău. Să-i creștinăm pe sălbaticii ăia ce au mult aur, că ei tot nu știu ce să facă cu el. Dar parcă și în celălalt capăt al lumii este ceva petrol, sunt ceva diamante și ăia, sălbaticii, nu știu ce face cu ele. Musai trebuie creștinați.

Pe partea cealaltă, se folosesc și alții de numele tău activând pe cele ce le-ai transmis oamenilor. Numai că ăștia îți spun Alah. Și nu le place de creștini. În loc de cruce au semilună. Unii pupă moaște, alții fac pelerinaj la Meca. Și unii și alții clamează supremația ta. Sub o formă sau alta. Fiecare are câte un șef suprem. Papă, ayatolah sau patriarh. Oricare dintre ei, putrezi de bogați. Le predică enoriașilor sărăcia, din limuzine de ultimă generație. Iau bani pentru botez, cununie și înmormântare. Sunt în stare să nu-i aducă la credința ta dacă nu-și primesc arginții. În ultima vreme, după cum știi, lucrurile au luat-o razna de tot. Război după război. Grele și urâte ca toate cele ce credincioșii tăi le poartă de când te au în suflet. Copii, femei și civili omorâți în chiar casa ta. Că o cheamă biserică, basilică sau moschee. Plagiatorii ăștia ce te pomenesc în toate spun că tu i-ai chemat la tine pe toți cei răpuși de armele inamicilor, pentru că îi iubești prea mult. Că din acest motiv le iei viața ce le-ai dăruit-o ca suprema ta milostenie față de oameni.

Stau și mă întreb, dacă suprema măsură a iubirii tale față de oameni este moartea, de ce mai lași să ne naștem? Când văd atâta suferință, carnagiu în numele tău, zău că mă întreb dacă ești minunea aceea din icoane. Sau cel din scrierile în care ne spui că iubirea este esența vieții pe această lume. Unde sunt acum, că în trecut știm că au fost în fruntea hoardelor ucigașe, trimișii tăi pe pământ? De ce nu apar să stâmpere setea de sânge a animalelor ce se bat pe bucățele de pământ și pe o ipocrită credință în tine cel fărămițat în mai multe nume? Unde ești tu, acum? Îți lași copiii să se sfârtece între ei?

Încotro ne îndrepți doamne? Și iartă-mi erezia de a mă îndoi de tine și te rog, nu mă iubi prea mult.

• Tweet
• Pin It