Poveștile de iubire din spatele mai multor clădiri vechi din Timișoara. Cum s-a scris dragostea în epoci trecute?

Timișoara are mai multe clădiri istorice ale căror ziduri ascund povești uluitoare de iubire. Ne reamintim de ele în ziua Sfântului Valentin, într-o plimbare cu ghidul de turism Ludovic Satmari. Facem o oprire și la Biblioteca Județeană, acolo unde împreună cu scriitorul Tudor Crețu descoperim mai multe scrisori de dragoste scrise în epoci trecute.

Toate poveștile de iubire rămân în istorie, fără îndoială, însă pentru unele dintre ele există mărturii încă vii, care le fac ușor de transmis mai departe celor îndrăgostiți de dragoste și care, iată, ajung în Timișoara. Spre exemplu, în zona Fabric. La numărul 11 al bulevardului 3 August 1919 se află Casa Arhiducelui. Aici povestea de dragoste se scrie între prințul Johann Salvator de Austria Toscana și balerina Ludmila Hildegard Stubel.

„Familia Habsburg Lorena cumpără una din clădirile noi din cartierul Fabric, spre finalul anilor 1800, pentru arhiducele Johann Salvator, cel mai mic fiu al împăratului Leopold al II-lea, care era totodată și un spirit rebel. La doar 16 ani se îndrăgostește la Viena de una din balerinele Operei de la Viena, relație pe care o păstrează până la moarte. Fiind un rebel și având tot felul de ieșiri la adresa sistemului rigid de la curte, el este trimis tocmai la Timișoara, care era la marginea imperiului. Când Bulgaria își obține independența, el este una din propunerile de a prelua Regatul Bulgariei, dar se pare că el refuză această numire și rămâne la Timișoara.”, ne povestește Ludovic Satmari, ghid turistic la Timișoara City Tours.

Prințul alege să își urmeze calea inimii în urma unui eveniment tragic în care este implicat bunul său prieten, prințul moștenitor Rudolf, fiul Împăratului Franz Joseph.  În 1889, prințul Rudolf se sinucide din dragoste, împreună cu iubita lui.

„Tânărul Salvator cade în depresie și asta e probabil ce declanșează acțiunea lui următoare. Ia decizia de a renunța la toate titlurile, la succesiune, își ia numele de John Ort, după numele castelului pe care îl avea Schloss Ort, care este un hotel în Austria, și împreună cu iubita lui merg la Londra, se căsătoresc, cumpără un vas și pornesc într-o călătorie în jurul lumii. Ultima dată auzim vești despre ei din Uruguay, de la Montevideo. În 1911, Casa de Habsburg îl declară pe ambii morți. E o poveste cu final oarecum fericit, cei doi și-au urmat visul și au fost împreună și chiar au pornit într-o călătorie în jurul lumii.”, a continuat Ludovic Satmari.

Prima iubită lui Beethoven a trăit la Timișoara. „Lumea nu este chiar așa de mare, până la urmă”

În Piața Libertății, pe clădirea Cercului Militar se află o plăcuță care indică faptul că aici a trăit prima iubită a compozitorului Ludwig van Beethoven,  Jeanette d’Honorath. A locuit aici ca soție a comandantului Cetății Timișoara.

„La începutul anilor 1800, clădirea Cazinoului Militar a fost casa comandantului și povestea de dragoste este legată de soția comandantului care, totodată, a fost și prima iubire a compozitorului Beethoven. Cei doi se cunosc la Bonn, orașul natal al lui Beethoven, amândoi sunt născuți în același an, amândoi împărtășeau dragostea pentru muzică, însă tânăra Jeanette este nevoită să se căsătorească cu un militar, cel care avea să devină în scurt timp conducătorul militar al Cetății Timișoara. Cei doi se mută la Timișoara, locuiesc aici, au un copil, iar la 53 de ani Jeanette moare și este înmormântată în Biserica Piariștilor care era chiar peste drum. Când biserica a fost demolată, la începutul anilor 1900, osemintele au fost mutate în cimitirul din Calea Lipovei. Cei doi aveau 18 ani când s-a născut iubirea, deci e o iubire neîmplinită. Și suntem în plină perioadă romantică, Beethoven a fost un compozitor romantic, anii 1800. Vedem că lumea nu este chiar așa de mare până la urmă.”, a spus Ludovic Satmari.

Mergând mai departe, la Biblioteca Județeană din Timișoara, am vrut să aflăm de la scriitorul Tudor Crețu cum iubiții își dezvăluiau, în trecut, sentimentele prin scrisorile pe care și le trimiteau reciproc. Ne oprim la volumul „Când te-am văzut, Verena…” Mihai Eminescu – Veronica Micle, scrisori de dragoste.

„E altă lume, altă epocă, alt mod de a iubi. Gândiți-vă că scrisoarea, spre deosebire de mail, presupunea un efort mult mai senzual, într-un anumit fel scria pe hârtie persoana iubită, nu avea contact doar cu textul, cum e la mail, avea contact și cu obiectul propriu-zis pe care îl atingi tu, urma să fie atins și de ea, era altă manualitate a gestului de a scrie, știai că bucata de hârtie pe care o ții în mână o să fie ținută și de persoana respectivă. Să nu mai vorbim de un fel de tensionare a actului de comunicare, dacă vreți, erotică și prin faptul că scrisoarea ajungea cum ajungea, în funcție de epocă, cu calul, cu trenul, la destinar sau destinatară. Și așa stând lucrurile, și asta adăuga un anumit suspans. Mai e ceva: moda aceasta a hârtiilor parfumate,  care dădeau un alt look, o anumită putere de sugestionare persoanei cu care comunicai. Și faptul că scrisul de mână conține omul, nu doar conținutul scris. Peisajul grafic pe care îl aveai în față era cumva o manifestare expresă a personalității persoanei în cauză. Sigur, cu cât e mai vechi cumva, cu atât e mai interesant.”, a analizat Tudor Crețu, directorul Bibliotecii Județene „Sorin Titel” din Timișoara.

Scriitorul s-a oprit și asupra modului în care i se adresa Veronica iubitului ei Eminescu.

„«Eminescul meu scump», cu numele de familie articulat. «Eminescule al meu iubit și drăgălaș», «scumpul meu și iubitul meu Emin», deci felul în care dragostea procesa cuvintele, procesa numele persoanei respective. Toate chestiile astea pun într-o lumină mai biografică, mai realistă cumva, neobișnuită personalități ilustre pe care riști să le vezi, fără aceste texte, ca un fel de statui, uitând cât de oameni au fost și aceste personalități. «Mițicule iubit», astăzi poate să pară aproape comic; cum se semna Veronica: «te sărut din suflet, 13 ianuarie 1880, Iași». Asta sigur că presupunea și o anumită ritualizare pentru că era un act mult mai pregătit. Scrisoarea scrisă de mână era prin ea însăși ceva mult mai erotic decât un mail, vrând nevrând, pentru că așa se pune la o adică problema în ceea ce înseamnă psihologia acestei comunicări, până la urmă, aproape transpersonală, nu doar interpersonală.”, a mai spus Tudor Crețu.

Un alt volum cu scrisori de dragoste care se regăsește la Biblioteca Județeană este semnat de Leonid Dimov.

„Acestea sunt scrisorile unui mare poet al secolului XX, poate cel mai important poet oniric român, Leonid Dimov, deci sunt scrisori din perioada 1943-1954, dintr-o perioadă extrem de întunecată a istoriei românești pentru că dincolo de anii de război, dat fiind faptul că aceste corespondențe încep în 1943, deceniul ăsta a fost cu precădere negru și întunecat. Dragostea în vremea asta înseamnă ceva cu atât mai aparte și mai puternic. (…) Acum ține de măsura în care oamenii se deschid atunci când deschid o carte și se uită la ce văd în ea, la ce citesc.”, a mai spus Tudor Crețu.

Astăzi, scrisorile au luat o altă formă, poate un SMS, un mail, o conversație audio sau video.

„E o formă de comunicare care e lapidară prin natura ei, dar dincolo de faptul că se comunică lapidar se comunică și mult mai mult, mult mai multe mesaje, mai multe schimburi de rânduri. (…)Astăzi există Skype-ul. Nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar e mai real. Nu se referă doar la scris, ci la toate formele de comunicare. A scrie atât de elaborat se justifica și prin faptul că asta era cumva singura modalitate de comunicare la distanță. Azi scrisul nu mai e singura modalitate de comunicare la distanță, și atunci scrisoarea nemaifiind singura modalitate de comunicare nu mai înseamnă nici ce însemna atunci. Pentru că, vorba aia, ești la un click distanță de oricine vrea să comunice cu tine. În condițiile astea, e și aici un raport cumva de scris vs imagine care e oricum în favoarea imaginii sub aspectul simplității, eficienței imediate, a impactului. Și asta schimbă tot.”, a concluzionat Tudor Crețu.

• Tweet
• Pin It