Posturile de Poliție și cugetarea românească: Munca înnobilează omul, dar nici lenea nu-l omoară

Când treci prin satele românești, fie la pas, fie cu mașina, nu se poate să nu-ți sară în ochi acele imobile pe frontispiciul cărora tronează o tablă pe care scrie, sub un tricolor: „Poliția”. Mai precis, este vorba de Postul de Poliție din comuna respectivă în care își desfășoară activitatea – și chiar domiciliază – unii angajați ai Ministerului de Interne.

Starea jalnică în care se află cele mai multe imobile demonstrează nepăsarea, lenea, indolența și, nu în cele din urmă, lipsa de respect față de instituția din care fac parte polițiștii. Cu atât mai surprinzător este faptul că în aceste posturi își desfășoară activitatea și polițiști tineri, de la care avem multe așteptări.

Postul de Poliție de la Goruia, cel din fotografie, nu este amplasat pe vreo uliță ascunsă din comună, ci la marginea drumului județean care leagă Reșița de Grădinari. Toți cei ce trec pe lângă el au toate motivele să-și facă cruce: fațada scorojită și năpădită, cel mai probabil, de mucegai, ferestre ferecate ca la pușcărie, geamuri fără perdele ori jaluzele, un balcon închis pe vremea lui Ceaușescu, o antenă parabolică ruginită, care nici ca piesă de muzeu nu mai este bună și buruieni în care nu ne-ar mira să găsim șerpi și alte lighioane.

Înțelegem că Poliția Română este săracă, că angajații aduc de acasă hârtie de scris, hârtie igienică pentru toaleta din fundul grădinii, creioane colorate și pixuri, dar nu pot să înțeleg cum poate cineva, fie el și polițist, să lucreze într-o astfel de clădire. Cu o găleată cu var, o cutie de vopsea și o sapă pentru buruieni altfel ar arăta aceste posturi de Poliție. Pentru așa ceva, nu este nevoie să vină inspectorul-șef sau ministrul de Interne să-i tragă de mânecă ori să le bată obrazul.

Totul ține de calitatea omului, de deprinderile sale, indiferent dacă este sau nu polițist.

• Tweet
• Pin It