Petru Duicu a înfrânt comunismul printr-o atitudine demnă

Petru Duicu are 85 de ani și trăiește în Domașnea. Omul a făcut parte din mișcarea de rezistență anticomunistă și a văzut cum arată nenorocirea, foametea și tristețea. A fost prins de securiști și a fost la un pas de moarte în pușcărie.

Inițial, Petru Duicu a avut un rol simplu, în mișcarea de rezistență anticomunistă. Acesta le ducea mâncare partizanilor din zona Domașnea-Teregova, în inima munților. Mereu a fost arestat, bătut și șantajat cu uciderea familiei sale, ca să spună care sunt locurile în care se ascund partizanii. Ultima sa decizie a fost să se retragă și el în munți, însă până să facă acest lucru, a fost arestat, după care băgat în arest.

„În 30 ianuarie 1950, m-au prins, Ion Duciu, fartele meu a fost omorât. M-au adus la Domaşnea, eram cu încă un prizonier. Ne-au legat cu mâinile la spate. Iarna era una grea, mâinile mi-au degerat, iar norocul meu a fost că ne-au udat cu apă rece şi mi-au scos degerătura de la mâini. Ne-au bătut şi atunci, și la securitate, la Lugoj, unde a venit însuși șeful formațiunii. Ne-au luat în două maşini, cu pânze, ne-au pus lanțuri la mâini și la picioare. Până să ajungem la Lugoj, la Caransebeș ne-au dat jos și ne-au bătut încă o dată”, își amintește bărbatul.

Retrăiește și acum în mintea sa bătaia pe care a primit-o: cu mâinile, cu picioarele și cu toate obiectele care le picau în mână securiștilor. „Noaptea, au adus-o pe mama la Lugoj, Duicu Petria. I-am auzit gura în toiul nopţii, eu eram în altă cameră. Securistul m-a chemat acolo, în încăperea în care era și ea. S-a prefăcut nebună, ca să scape. A jucat teatru în faţa securiştilor şi m-a certat că mi-am permis să lupt împotriva sistemului”, povestește Petru Duicu.

Pentru că la Lugoj a primit de la cei care l-au vizitat un radio cu baterii, și el, și colegul său de celulă au primit câte o bâtă fiecare, ca să se bată între ei. Pentru că au refuzat să facă asta, au fost bătuți până până la sânge. „Atunci, mi-am pierdut cunoștința şi îmi amintesc că m-au stropit cu apă, m-au luat şi m-au aruncat înapoi în celulă, pe un pat din scândură. M-am vindecat stând în întuneric, nu cu doctori. Luam bătaie zi şi noapte. Dădeau tare drumul la radio şi o încasam. Nu cred că se auzea afară, deşi nu erau geamuri”, spune bărbatul.

Câteva luni a stat la Lugoj, după care securiștii l-au tranferat pentru proces, la Timişoara. A vrut să se sinucidă, dar a scăpat cu viață în cele din urmă. A lucrat în mină 14 ani jumătate, iar în 1964 a fost eliberat. Când s-a întors acasă, nu a mai găsit pe nimeni, dar a avut puterea să își continue viața. S-a căsătorit și, deși nu a avut norocul să aibe și copii, duce un trai liniștit acum. Soția sa murit și a mai trecut printr-o dramă, dar i-a făcut față cu succes. Vine la Reșița periodic, la întâlnirile cu deportații și partizanii, și nu are nicio teamă să se reîntoarcă acasă cu ocazia. Asta, pentru că nu are răbdare să aștepte ore în șir după autobuzul care l-ar lăsa direct acasă.

• Tweet
• Pin It