Petarda care salvează Crăciunul!

petarda

Sâmbătă, 24 decembrie, Ajunul Crăciunului. Ora 15 și un pic. Liniște peste tot. Până și porumbeii de la ghena cu gunoi au dispărut ca prin minune. Străzile, bulevardul, parcul din fața blocului (cel mai mare din județ) sunt pustii de parcă ne-am pregăti de asaltul teroriștilor din decembrie ’89, cărora nimeni nu le-a mai dat de urmă, nicidecum de sărbătoare. Și încă ce sărbătoare! Aceeași liniște (și tristețe, chiar), și în urmă cu o oră, și la 1, dar și la 9 dimineața. Nu tu miros de praf de pușcă ori petardă pocnită între blocuri, niciun buhai sau o căpriță țopăind în fața scării, niciun colindător, măcar „pârât”, dacă din ceilalți nu mai întâlnești. Nimic din ceea ce ar trebui să anunțe Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos.

Unii ar zice de ce ar trebui să se audă, ca pe vremuri, explodând petardele peste tot sau să vedem oameni mascați trăind bucuria Nașterii Domnului? Că nemții nu fac una ca asta și au petarde, Slavă Domnului, să dea și la alții. La ei e câta „O, Tannenbaum//O, Tannenbaum//Wie grün sind deine Blätter!//Du grünst nicht nur zur Sommerzeit//Nein, auch im Winter, wenn es schneit.”, o turtă dulce, un fursec, închină un păhărel de șnaps și ajunge. Nu tu artificii, pocnitori, capre, buhaiuri. Din fața televizorului, ar râde de noi: „uitați-vă și la românii ăștia, vor în Schengen și se țin de cioace”. Trăim alte vremuri, europene vreau să zic, în care petardele chinezești nu-și mai găsesc locul între atâtea directive venite de la Bruxelles. Și cu timpul, parcă ne e tot mai greu, poate și rușine, să ne ținem de tradițiile noastre.

Seara, ora 19, țîrr la interfon. Îmi zic: „ne vin colindătorii”. Mă dichisesc, pregătesc banii și colăcuțul rumen, le deschid ușa și aștept emoționat să aud clasicul „Scoală, gazdă, din pătuț.” Și aștept, tot aștept, dar în zadar. În loc de copilașii cu paltonul până în pământ și căciula trasă pe ochi, apar gâfâind de la urcatul până la etajul 3 primii musafiri. Peste jumătate de oră, iarăși țîrr la interfon. Gata, ei sunt! Fug la oglindă, mă aranjez, pregătesc colăcuții, banii și le deschid ușa. Și aștept să aud „O, ce veste minunată!”. Aștept degeaba, sosiseră alți musafiri, nicidecum colindătorii. Mai tresar o dată, pe la 10, cu același țîrr de la interfon. „În sfârșit, vin!” Da de unde. Vecinul de la 4 uitase acasă cartela de la intrare în bloc. Am terminat aperitivul, țuica, ne înfruptăm din sarmale, încălzim friptura, scoatem vinul. Se face 12 noaptea, aducem cozonacul cu nucă. Interfonul mut. Nici vorbă de colindători. Moțăim, cu gândul că și mâine mai e o zi când, dinspre parc, se aude o petardă explodând ca pe vremuri, amintindu-ne că era, totuși, noaptea de Crăciun.