Ne rugăm la Doamne, Doamne, dar trecem nepăsători pe lângă suferinzi

Când îți chiorăie mațele de foame și te știi nemâncat de două, trei zile, nu-ți mai vine să te uiți ce e în farfurie. Nici să faci nazuri de genul: ciorba e nesărată, îi lipsește piperul, pătrunjelul sau morcovelul. Nu, înfuleci ca disperatul, gândindu-te doar la mațul pregătit pentru colonoscopie. Asta în cazul în care ai norocul ca cineva să-și facă pomană cu tine, cu un blid de mâncare. Când nu ai norocul ăsta, și tomberonul pentru gunoi poate fi o soluție pentru burta flămândă.

Ieri treceam pe lângă platforma cu gunoi menajer de lângă piața de la Reșița Nord unde un bătrân amărât căuta mâncare într-un tomberon să-și potolească foamea și mi-am amintit ce spunea colegul meu Dan Popoviciu în urmă cu fix șase ani, legat de oamenii ăștia pe care soarta i-a dezumanizat: „În atenţia domnului primar Ioan Popa, a Consiliului Local Reșița şi a tuturor intreprinzătorilor privaţi din municipiu. Plecând de la cei ce sunt obligaţi din cauza sărăciei să caute în gunoaie. Propunere. Primăria să pună la dispoziţie locaţia necesară preparării şi servirii unei ciorbe calde nevoiaşilor. Intreprinzătorii reşiţeni să cotizeze lunar cu o sută de lei pentru asigurarea mesei. Se bagă cineva? Aştept”.

După șase ani de așteptare, același coleg de breaslă revine cu o altă însemnare: „Nimeni, nimic, degeaba.” Adică tot ca în urmă cu șase ani. Cine ar fi de vină? Lipsa unei locații? Societatea civilă? Oamenii de bine? Sau toți la un loc? În alte țări din lume, săracii primesc castronul cu mâncare direct de pe stradă. Nimeni nu-i întreabă de ce au ajuns în situația aceea. Nimeni nu-i judecă pentru păcatele tinereții. Cozi ca la filmele indiene de altădată, nimeni nu se rușinează, toți își acceptă soarta.

La noi, la doi pași, pe o bancă a primului bloc turn de lângă aceeași piață, un grup de amărâți așteptau să se facă noapte. Alături, bruma de lucruri ce o mai au, înghesuită în două pungi de plastic. Nu știu pe sub ce pod dorm, în ce scări de bloc se ascund, că în sala de așteptare a gării le este interzis accesul, iar singurul azil de noapte în județ este la Caransebeș. Unul singur pentru zeci sau poate sute de amărâți care au uitat cum e să dormi într-un pat adevărat.

În alte locuri din lumea largă, oamenii ăștia primesc măcar un ceai fierbinte, un biscuit și o haină groasă, să le țină de cald. Poate prea puțin din ceea ce ar avea nevoie fiecare dintre ei. La noi, nici atât. Eventual, vorbe de ocară, gen: „dă-ți-i dracu’ de boschetari, niște bețivani și drogați.” Nu oameni, nu suflete, nu ființe, ci niște boschetari și drogați.

În șase ani de la acea postare nu s-a schimbat mai nimic. De câte ori se vorbește despre comunitate ori oameni de bine, simți că te cuprinde „o imensă greață”, vorba aceluiași Popoviciu.

Bine că ne ducem duminica la biserică și ne rugăm la Doamne, Doamne și ne închinăm la Icoana Făcătoare de Minuni.

• Tweet
• Pin It