Mărturia unui profesor din Timișoara, trecut prin COVID-19: „Inițial am zis că e prea mult tam-tam pentru nimic”

Un profesor din Timișoara, care inițial a pus la îndoială posibilitatea unei evoluții nefavorabile a pandemiei de COVID-19 în România, a povestit cum i s-a schimbat punctul de vedere după ce a contractat virusul SARS-CoV-2. Adrian Balog a petrecut 18 zile în Spitalul „Victor Babeș” din orașul de pe Bega. De altfel, a fost nevoit să mai stea alte 15 acasă, în izolare, momente grele pentru tânărul dascăl de 26 de ani care și-a spus povestea într-un interviu acordat exclusiv pentru Express de Banat.

Care au fost primele simptome și ce v-a dat de înțeles că ar fi vorba de COVID-19?

În seara de 14 iulie cred că era, anul 2020, am ajuns acasă după o zi de muncă și am constatat că am frisoane, transpirații abundente și dureri foarte puternice de cap. Inițial, am crezut că este vorba despre o sinuzită pentru că am mai luat tratament pentru sinuzită. Nu am tratat lucrurile ca și când ar fi COVID-19. Trecând zilele, simptomele au început să se acutizeze, am trecut de la frisoane și dureri de cap la stări de oboseală foarte puternice, diaree, vomă, amețeli puternice și în a patra zi, adică sâmbătă, am rămas fără gust și miros. În momentul acela mi-am dat seama că este vorba despre COVID-19.

Când ați fost diagnosticat oficial?

Am apelat serviciul 112, au venit, m-au testat. În urma testului, luni, în 26 iulie 2020, am fost diagnosticat cu COVID-19. Mi-au făcut test PCR. Au trimis o ambulanță cu un echipaj complet mascat, mi-au dat și mie un echipament asemănător cu izoleta, din plastic și cu acea îmbrăcăminte m-au transportat la spital. Nu a fost nevoie de targă pentru că am mers pe picioare.

Cum a fost acel moment? Ce ați simțit?

Am fost panicat pentru că nu știam unde voi fi dus. La vremea aceea, știam de la prietenii mei care au avut Covid-19 că te vor duce la Spitalul de Campanie de pe Stadionul CFR. Erau călduri, mie nu îmi plac căldurile și nu știam încotro voi ajunge. Simțeam teamă, panică, nu din cauza bolii, ci din cauza faptului că nu știam unde voi fi tratat și cum voi fi tratat. Până la urmă am fost dus la Spitalul de Boli Infecțioase. În 26 iulie seara m-au luat, m-au internat și mi-au dat drumul în 13 august. Deci am stat în spital 18 zile.

Cum a fost acea perioadă?

Perioada aceea a fost destul de stresantă în sensul în care primele câteva zile, până am văzut protocolul de tratament, nu a fost confortabil. Veneau, conform protocolului, de câteva ori pe zi să te vadă, de trei ori, cam așa. Și până m-am obișnuit… nu îmi plăceau serile. Serile aduceau pe cineva nou și nu te puteai odihni, era în permanență un flux de oameni care veneau încontinuu.

Au discutat cadrele medicale cu dumneavoastră, v-au lămurit în ceea ce privește boala?

Da. Dacă nu eram lămurit cu ceea ce îmi spunea medicul, îmi trimiteau numărul și mă suna cineva. Țin minte că am fost sunat la ora două noaptea de la Direcția de Sănătate Publică și mi s-a explicat totul. Țin minte că nu știam ce s-a întâmplat. În prima noapte în care eram deja în spital m-au sunat. Au făcut un fel de fișă de intrare, anamneză, cu întrebări și m-au lămurit. M-au întrebat dacă am nelămuriri.

Cum a evoluat boala?

Cam după zece, 12 zile de la internare am început să mă simt puțin mai bine. Mi-a revenit gustul, mi-a revenit mirosul, dar după ce am fost externat, am trecut prin niște perioade foarte grele de oboseală, dureri, le-am resimțit cam două, trei luni.

Ce tratament ați luat? Ați avut încredere în deciziile medicilor sau ați fost sceptic?

Nu am pus deloc la îndoială tratamentul, mai ales că sunt și biolog de meserie. M-am uitat la tratament, am citit foarte bine prospectul și știam clar schema. Nu mi s-a părut nimic dubios. Am primit Kaletra, Paracetamol și un fel de Aspirină, dar mai mică. Nu am pus deloc la îndoială tratamentul. Nu știam ce e cu acel medicament Kaletra, dar apoi am citit eu studii și m-am lămurit.

Cum v-ați simțit în ultima zi petrecută în spital?

În ultima zi am fost puțin panicat pentru că țin minte că mi s-a făcut un al treilea test. Se făcea în ziua opt și în ziua 14 conform protocolului. Eu după ziua 14 am fost tot pozitiv. Și am mai stat câteva zile suplimentar. În ziua 17 am fost depistat negativ. Când am aflat am simțit o ușurare, dar atunci, până în ziua 28 de la diagnosticare trebuia să mai rămâi în izolare, acasă. Iar asta a fost din nou, foarte greu pentru mine. Am reușit până la urmă.

V-ați gândit vreun moment că virusul nu există?

Da. Am zis bun, okay, a mai fost au trecut, a fost recent Ebola, a trecut. În 8 martie când am fost anunțat de decanul facultății că plecăm acasă, eu am continuat să pun la îndoială, am zis că e prea mult tam-tam pentru nimic. Apoi am zis să vină, dacă e fac boala, dar dacă nu e nimic, să nu mai facă tam-tam. Acum, după ce și rudele mele s-au îmbolnăvit, acum că a apărut și vaccinul și se cunosc și mai multe detalii despre tratament cred că noi, cei care nu avem comorbidități, putem să mergem mai departe. Adică, se face o formă ușoară și se trece. Nu neg existența virusului. Mare atenție, el există, dar pentru noi lucrurile cred că vor merge mai departe.

• Tweet
• Pin It