Ludotecă – un cuvânt nemaipomenit de frumos

N-aș putea spune cu certitudine dacă există cuvinte urâte… vorbim de o estetică a urâtului, nu? Pot spune însă cu certitudine că există cuvinte frumoase. Între ele – unele sunt nemaipomenit de frumoase! Ludotecă este unul dintre aceste cuvinte.

Povestea este următoarea:

„Colecție de jucării și de jocuri; < fr. ludotheque” (Noul dicționar explicativ al limbii române, 2002). Precizarea rar susține ideea frumuseții: frumusețea (nici măcar cea a lexemelor) nu este de găsit la toate colțurile. Eventual – în colțurile Raiului. Pluralul – ludoteci – nu poate fi verificat în DOOM2: nu apare în lucrarea lexicografică. Mă întreb, oare, cum de poate fi marginalizat ori exclus un cuvânt atât de frumos? Ce bine însă că există alte dicționare care să-i prindă povestea în articole!

Originea franțuzească nu mă împiedică să călătoresc rapid spre alt cuvânt frumos – ludic. El apare în DOOM2! Ce ștrengar, ce rezistent în timp; livresc, ridicând pretenții, își păstrează savoarea pentru că nu se coboară la nivelul oricărui tip de context. Referitor la joc, specific jocului, glumeț, sprințar, jucăuș, zburdalnic, naiv chiar – toate acestea intră sub cupola adjectivului ludic.

Ludic și frumos, despre ne-raritatea ludotecii:

Ludoteca Habarnam – Club de joacă și lectură, Timișoara;

Ludoteca Piticilor, Reșița;

Ludoteca „Apolodor din Labradorˮ. Spațiu de educație prin joc pentru copiii preșcolari, Biblioteca Națională a României, București;

Ludoteca: centru ludico-educativ, childhub.org.

În final, bucuroasă ca un copil de o mare descoperire, o ultimă… ludicitate:

Perechea, poezie de Marin Sorescu

Oaia ce-a mâncat-o lupul

A format cu el un cuplu.

Şi-au rămas, un lup şi-o oaie,

De povestea lumii-n ploaie.

 

– Ce-ai văzut? Cum l-ai luat,

Oaie dragă?

– M-a mâncat.

– Lupule, cum de-ai putut

Să iei oaia?

– Mi-a plăcut.

 

Oaia ce-a mâncat-o lupul

A format cu el un cuplu.