Limonada de lămâie – năzbâtia limbistică a verii?

Încep cu lucruri deloc complicate și rar interpretabile: DEX-ul. Potrivit dicționarului, pleonasmul este o „eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor cuvinte, expresii, propoziții etc. care repetă în mod inutil aceeași idee”. Reținem cuvintele eroare și inutil. Până aici, lucruri comune, banale, nimic interesant sau special. Apar însă întrebările:

  1. Ce merită să poarte eticheta de inutil?;
  2. Ce percep vorbitorii ca fiind inutil?;
  3. Mai este perceput azi ca fiind inutil acel „ceva”?
  4. Are limba română actuală suficiente argumente pentru a strica ordinea existentă la un moment dat?

Găsim în aproape orice scriere dedicată pleonasmului liste lungi care includ alăturările: pubelă de gunoi, rablă veche, rezultate obținute, avalanșă de zăpadă, averse de ploaie, virusul HIV, a coborî jos, a urca sus, limonadă de lămâie, mijloace mass-media, mediul înconjurător, mujdei de usturoi.

Câteva dintre acestea au explicații, dar și povești și pot naște discuții care stau sub semnul acceptării și al intrării lor în rândul normalității. Cu definiția de mai sus alături și cu paginile dicționarelor la îndemână, e simplu să încep judecata!

Dintre toate, mi-au atras atenția afirmațiile: Cobor până jos. și Urc eu sus. Este oarecum inutil să consultăm dicționarul și să scotocim după definiții și explicații în acest caz – evident că se repetă ideea ascensiunii și a descendenței. Înainte de toate, trebuie făcută o precizare, o delimitare între limba română standard și stilul (funcțional) colocvial. Limbajul colocvial îndeplinește funcția de comunicare în planul vieții cotidiene, unde sunt folosite argouri, diminutive, inversiuni, unde există relaxare, naturalețe, personalizare. Prin urmare, repetarea ideii apare în scop lămuritor, aproape intenționat, verbul fiind insuficient, sec, fără personalitate. Așadar, „pleonasmele” de mai sus nu sunt de neacceptat, ci de admis, întrucât ele deschid calea către frumosul colocvial al românei, alături de: L-am văzut cu ochii mei.; Taci din gură!; L-am auzit cu urechile mele.

Interesantă și prezentă în limba română actuală este și sintagma limonadă de lămâie. Fără a avea urechea specializată, e aproape la îndemână să facem asocierea dintre limonadă și limón/lemon/lămâie. Există și DEX-ul, care confirmă intuiția: limonadă „băutură răcoritoare făcută din zeamă de lămâie”. Cum am putea numi însă o astfel de băutură făcută cu sucul… altor fructe? Avem, desigur, oranjadă, dar nu este suficient. Uzul și, mai mult, realitatea extralingvistică au nevoie de inventivitatea celor care beau și/sau prepară/scriu despre suc/fresh/băutură răcoritoare de pepene, ananas, fructe de pădure (!) etc. Până la soluționarea lexematică a chestiunii, spunem și scriem limonadă de pepene/ananas/fructe de pădure. Pentru a evita repetiția, percepută ca fiind supărătoare mai mult la nivel fonetic, putem spune simplu limonadă, în situația în care fructul care compune băutura este chiar… lămâia. În acest context se poate spune că, pe lângă sensul restrictiv, inițial, a apărut, din nevoia impusă de realitate, un al doilea înțeles – mai general, acela de băutură preparată cu sucul unor fructe.

Un sfârșit de săptămână frumos, răcoros, cu prieteni și oameni dragi care vă calcă pragul, urcând înainte… sus!