Într-un ex-oraș muncitoresc, nici intelectualii nu mai sunt ce-au fost!

Măcar pe atunci se duceau la un film cu Raj Kapoor și Luis de Funes, aveau abonamente la Operetă, se călcau în picioare să-i vadă pe Dolănescu și Ciobănița în spectacol la polivalentă, mai făceau rost pe sub mână de o carte bună, mai o revistă literară, chestii de astea de intelectuali care, dincolo de faptul că nu prea aveau ce să facă acasă, mai învățaseră câte ceva în școală despre Eminescu, Eugene Ionesco, Renoir, Mona Lisa.

Astăzi, din tot ce-a fost cândva, au rămas doar ’telectualii care fug de actul de cultură ca dracu’ de tămâie. Librăriile sunt ticsite cu cărți, dar pe cine mai interesează cititul? Sala teatrului e mai tot timpul goală, la chioșcurile de ziare revistele literare se vând mai greu decât primele cireșe apărute în piață, concertele simfonice se țin doar atunci când e ruga orașului, Dolănescu a murit, Ciobănița nu mai cântă, iar pe șefa Culturii din ex-județul super dezvoltat economic o cunosc doar rudele, care n-au nimic în comun cu cultura-cultură. Eventual cu cultura porumbului, a sfeclei de zahăr și a grâului, dar astea nu se pun.

Și ca să nu se creadă că bat apa în piuă, dau cel mai recent exemplu. Cel de aseară, cu expoziția Maiei Truțulescu. La vârsta la care încă nu are buletin, abia anul viitor se va întâmpla asta, Maia s-a aflat la ce-a de-a opta expoziție personală, prima – la doar 5 ani. Nu înșir locațiile naționale și internaționale care i-au găzduit lucrările, ci mă opresc doar la o afirmație a criticului de artă Gabriel Kelemen, de la Universitatea de Vest din Timișoara: „Maia Truțulescu este un prilej de maximă bucurie, nu vreau să zic lucruri mari, dar este din punctul meu de vedere un miracol. Maia este un talent real și nu contrafăcut.”.

De la această remarcă m-aș fi așteptat să întâlnesc tot felul de intelectuali, care mai de care mai rasați. Să fi venit măcar din snobism, dacă nu din interes. Vai, câtă naivitate! Cum să vină un doctor la expoziția unei copile care nu are nici măcar buletin de identitate? Ei, care nu se duc la o piesă de teatru, să nu mai vorbim de un film sau un concert, cum să se coboare atât de jos din scaunele îmbrăcate în piele? Ar fi sub demnitatea lor de „don doctor.”. Hai, doctorul, ca doctorul, dar măcar profesorii, care, vorba aia, au timp berechet în timpul grevei. Profesorii pe care îi tot ridicăm în slăvi zilele astea și de la care avem atâtea așteptări în privința copiilor noștri. Aiurea! A, ei vor bani, cât mai mulți bani, nu povești reale cu un copil-miracol. Înțeleg. Inginerii? Dar altceva mai bun de făcut decât să piardă timpul la expoziție n-or fi având? Intelectualii din administrație? Ce să fi căutat ei acolo? Și ei, și toți ceilalți puteau să vină și pot s-o facă în continuare să vadă măcar din curiozitate cum arată un salon de pictură…

Aseară, la vernisaj, am văzut și o doamnă venită tocmai de la Timișoara, special pentru acel moment. Nu cu mașina, nu cu elicopterul, ci cu trenul. O lecție pentru ’telectualii lu’ Pește. Pește prăjit.

• Tweet
• Pin It