Pentru început, vă reamintesc că 1Mai ca zi internaţională a muncii nu a fost inventată nici de Lenin nici de Ceauşescu sau de vreun alt mare comunist. S-a născut ca urmare a protestului a zeci de mii de muncitori din Chicago, la sfârşit de secol XIX. Este celebrată în majoritatea ţărilor mapamondului, cu mici excepţii. Ironia sorţii, ţara de unde a plecat ideea, SUA, au o „Zi a muncii”, prima sau ultima zi de luni din septembrie. La noi, excesele propagandei comuniste au cam decrepit serbarea dar, şi atunci oamenii se bucurau de ziua liberă. Clasa muncitoare executa înjurând în barbă demonstraţiile ce se transformaseră în ode aduse „cârmaciului” pentru ca, la final să fugă la tarabele cu mititei, cremwursti şi bere. Cei norocoşi ajungeau după cozi incomensurabile la doi-trei mititei şi la bere înainte de a se fi topit calupurile de gheaţă. Ce ţin eu minte de atunci este că tata intra în rolul vânătorului din familie, aşa cum era bărbatul la începuturile constituirii vieţii sociale a omenirii. Mai exact, seara de 30 aprilie se încheia cu atenţionarea mamei: „Ica, vezi să nu uiţi să pui ceasul să sune la cinci”. De fapt, înainte de culcare, şi mama şi buna şi eu, inclusiv tata verificam ceasul pentru a fi siguri că tata se va trezi şi va pleca la Teiuş. De ce această grijă familială? Pentru că, dacă „vânătorul” ajungea la timp la tarabele din Teiuş era sigur că va veni acasă cu sacoşa plină de mititei, cremwurşti şi bere. Din care, doar berea o gusta din plin pentru a fi sigur că nu-şi intoxică familia. Aşa ajungea tata eroul nostru în ziua respectivă. Şi, dacă era absolut convins după degustarea suficientă a berii că nu există niciun pericol alimentar ce putea fi ascuns în sacoşă, îmi dădea şi mie, cu mărinimie, o sută de lei!!! Vată de zahăr pe băţ, pistoale cu capse cu tot cu centură şi pălărie de cowboy, hopa-mitică, citro pe săturate, un adevărat dezmăţ. Mai era liber şi în doi mai, era Ziua Tineretului. O zi palidă, cu tarabe goale, fără marfă, dar comuniştii ţineau clasa muncitoare din servicii la lucru, în faţa tarabelor, pentru a arăta că este sărbătoare. Acestea erau, în esenţă, cele ce se petreceau de ziua conducătorilor naţiei române. Căci, nu-i aşa, clasa muncitoare conducea poporul înspre cele mai înalte culmi ale dezvoltării şi instaurării societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Astăzi, dai cu praştia după clasa muncitoare. Pensionată de vârstă, mai de prin 2000 de boală sau plecată la afurisiţii de capitalişti. Culmea, capitaliştii ăştia continuă să sugă sângele poporului. Dar acum, că micul şi cremwurstul nu mai sunt o problemă, nemaivorbind de bere şi de mijloacele de răcire a licorii, într-o adevărată concordie a tuturor categoriilor sociale ce muncesc, fie ei muncitori, ţărani sau intelectuali, toată lumea încinge grătarele. Că au s-au n-au unde munci, este treaba guvernanţilor. Dar ei, ăştia de pe urmă, guvernanţii, muncesc sau nu muncesc?