GĂRÂNA WOLFBLUES 2017 – INTERVIU. A. G. Weinberger: „Numai din cenușă se renaște… Pentru asta trebuie să faci totul cenușă!“

Ediţia a II-a a Festivalului WolfBlues va avea la Gărâna, în Poiana Lupului, în 28-29 iulie 2017. Partener oficial al WolfBlues, Express de Banat va prezenta în săptămânile premergătoare evenimentului interviuri realizate de Maria M. Petrovna cu artişti care vor presta pe scena festivalului. Începem cu un muzician de excepţie: A. G. Weinberger.

La A.G. e muzică peste tot, așa cum îi stă bine unei case de muzician. Aceleași tocuri pentru chitări, aceeași sufragerie comodă, transformată în sală de repetiții, pe care o întâlnești sub acoperișul fiecărui artist care are vocație și care nu poate sta departe de instrument. Am zâmbit. Când lucrezi pentru artiști de afiș (o să vă povestească A.G. mai târziu care e treaba cu artiștii de afiș), când majoritatea prietenilor tăi cântă și mai și împarți apartamentul cu o instrumentistă, începi să te simți acasă în asemenea spații, oricui ar aparține ele. Sufrageria mea arată și acum ca un depozit de scule prost aerisit… Când provoci la dialog – mai degrabă la un monolog, pentru că scopul principal mi-a fost expunerea lui, a lui A.G., prin propriile mijloace și idei, nicidecum impunerea unor teme de discuție – un artist ca Weinberger, ai nevoie de timp și de inspirație. Ne-am retras, așadar, în bucătărie. Ca să putem fuma, bineînțeles.

Înregistrăm? Da? Bine. Spuneam că un artist are nevoie de tenacitate, nu numai de talent. Tenacitatea care vine dintr-o adâncime, dintr-un plan ancestral pe care multă lume nu îl înțelege, pentru ca nu toți vin de acolo. Suntem foarte puțini cei care avem această consecvență etică a existenței. Pentru mine, Nicu (Covaci, n.r.) este un exemplu în această privință pentru că este un luptător etern. Un haiduc, un cavaler, un donquijotist care stă pe cal cu spada și cu scutul și care are un plan pe care îl duce la bun sfârșit. Tenacitatea este ca o grădină: bagi sămânța în pământ, o îngrijești, crești o plantă, o îngrijești și pe ea și la un moment dat dă roade. Hazardul este că nu știi niciodată ce fel de roade va da: dulci, amare, acre, otrăvitoare, comestibile… Acesta e hazardul, știi? Nu știm ce sămânță am băgat, pentru că atunci nu ne-a zis nimeni. Ai o idee, un plan, o vocație, ai demnitatea vocației, ceea ce multă lume nu înțelege. Sunt mulți, mai ales în business-ul nostru, care nu sunt vocațional în acest business… Pentru că au alte pregătiri; știu eu, sunt ingineri constructori, veterinari, juriști, există o grămadă de facultăți – e foarte frumos. Era o perioadă în care exista această mișcare studențească de amatori: dacă știai să cânți la chitară, să joci fotbal sau ceva, aveai șanse să chiulești de la școală. Și te-au trimis facultatea și UTC-ul la Costinești în tabere, și a fost frumos că ai chiulit, și ai avut note bune, și ai adus premii școlii, ai avut acces la gagici… Și la un moment dat au început să vină și niște bănuți. Și puf!, la un moment dat treaba asta s-a transformat într-una mai lucrativă decât meseria ta de bază, pe care ai ales-o sau pe care ți-a impus-o conjunctura… să te duci la subingineri, de exemplu. Sunt mulți în business-ul nostru care nu au vocația muzicianului din copilărie, ci sunt performeri de conjunctură.

… Aici există și nuanțe. Nici Nicu Covaci nu are studii muzicale, deși cântă din copilărie.

E în regulă. Aici e o vocație pentru că, iată, tocmai tenacitatea dovedește ce spun eu. În acea perioadă a anilor `50, `60, când au fost ăștia puști, era un sincretism de exprimare. Nu mai conta că ești poet, pictor sau chitarist, erai contemporan cu un suflu, cu o paradigmă de exprimare, cu o estetică de exprimare. Că nici Dylan nu este cântăreț, Bobiță Dylan, nu? Dar asta a devenit. Să știi că nu mai contează unealta cu care te exprimi – vocația nu este muzicală, sculpturală, literară sau teatrală. Vocația e vocație. De exprimare. Înseamnă că trebuie să ai undeva, în cursul vieții tale, un mic deranj – și vrei să schimbi. Ceva nu te lasă în pace, trebuie să schimbi ceva. Și îți alegi o unealtă, o cale de exprimare. Și aici chiar nu mai contează care e unealta prin care te exprimi. Dar de la TCM, de la construcții, de la arhitectură până la exprimare artistică e o cale mai lungă.

Demnitatea vocatiei o înțeleg doar cei care au acest mic „deranj” de mici copii și vor sa schimbe ceva. De multe ori – pentru că în societate există un retard general în toate țările, nu numai la noi – masele nu prea se simt bine în preajma ăstora care au un mic deranj. Ei au capacitatea să arate o oglindă… S-ar putea ca unele societăți să se vadă în acea oglindă și să nu le placă. Altele se complac și spun: „Uuua, ce fain!”, cum sunt americanii, dar ei au un alt pedigree de dezvoltare istorică și socială. Acolo funcționează alte coduri morale: onoarea pistolarului, gen Mărgelatu`. Da? La noi, Mărgelatu` avea un romantism intangibil, el exista numai pe marile ecrane. Cam pe acolo se încadrează și Nicu, e un fel de Mărgelatu… Pentru că are principii, are tenacitate, iar însușirile astea sunt pentru marele ecran. Și poporul nu prea a înțeles că există posibilitatea asta, să întindă mâna și să atingă ecranul. El e iluzie, e un vis, nu-i de noi, nu-l putem atinge. Știi? Pentru că acești oameni cu mic deranj la cap, cum spuneam, vor să schimbe ceva. Nu înseamnă o boală psihică – și Covaci nu e singurul, și eu sunt la fel de deranjat. Noi vrem să participăm la o reconstrucție, da? Cumva, cu uneltele noastre modeste. Acuma, cum e înțeleasă treaba asta de către societate e o altă poveste. Intențiile noastre sunt foarte nobile. A, și să câștigăm și niște bani, că până la urmă showbusiness is a fucking money business. Să nu uităm asta, da? Dar asta e o treabă secundară, asta vine după ce vocația se transformă în profesie. Și atunci n-ai altă șansă… Că societatea nu-ți dă, că nu mai suntem la grecii antici. Și atunci, dacă vocația se transformă în profesie cumva ești obligat să te îngrijești și de tine însuți.

…Ca să poți continua să faci artă.

Exact. Și atunci trebuie să faci rost de resurse. Totuși, la noi bunăstarea parcă este hulită, așa, ai observat?

E de menționat și că cei care într-adevăr fac asta din vocație își asumă acest lucru. Nu e nicidecum o meserie care îți oferă siguranță financiară… Cei care nu au vocație, în momentul în care treaba nu mai merge, chiar temporar, sau nu la nivelul dorit, se reprofilează sau se întorc la meseriile de bază. Mai fac muzică ocazional, ca hobby.

Dar, totuși, ei vorbesc din postura celor cu vocație și asta deja este lipsit de etică. Și onorabilul public trebuie să aibă grijă pe cine ascultă. Dar pentru asta și publicul trebuie cultivat cumva.

Mai are marele public vreun respect pentru vocația asta?

Aici și noi suntem de vină pe undeva. Pentru că atunci când era posibil, la începutul anilor `90, nu am impus cultivarea publicului și cultivarea ideii idolului. Știi ce zic? Nu am arătat un model, cum să își cultive idolii.

„Vârful trebuie să aibă tenacitatea, puterea, abilitatea să își creeze condiția să rămână vârf. Talentul nu e suficient”

Ăsta e motivul pentru care nu prea mai există noi idoli?

Pentru că s-a diluat foarte mult și piața s-a inflaționat cu talente. Nu e rău. De ce americanii, rușii sau chinezii adună cele mai multe medalii olimpice? Pentru că au o bază umană foarte largă, din care apar vârfurile mult mai ușor. Asta nu e rău în ansamblu, să avem cât mai mulți talentați, pentru că din mai mulți va ieși mai ușor un vârf.

Vârful acela trebuie și sprijinit, ca să devină idol…?

Să știi că vârful nu mai este sprijinit nicăieri în lume. Vârful trebuie să aibă tenacitatea, puterea, abilitatea să își creeze condiția, să rămână vârf. Talentul nu e suficient. Trebuie să îți asumi că tu ești de fapt urmașul lui Cain, nu ești cu Abel… Abel, când a vrut să aducă ofrande Domnului, a tăiat un miel. Și Domnul spune: „Așa, ce drăguț din partea ta, Abeluț, foarte bine! Dar, totuși, și mielul ăla, săracu`, tot creația mea e… Da` nu-i bai… Apreciez gestul, e în regulă. Bun, stai tu cu pământul, cu agricultura, etc.”. Vine Cain, care a fost înzestrat cu prelucrarea focului, printre altele, și îi spune așa: „Doamne, îți ofer acest telefon mobil ca ofrandă, este produsul intelectului meu. Așa ceva tu n-ai creat încă. Dar mi-ai dat mie uneltele ca să fac ceva nou, ceva ce tu încă nu ai fost capabil să faci.” Și atunci, orice om care se laudă că este creator devine automat urmașul lui Cain. Dacă legăm creația de divin înseamnă că ne mințim. Atunci nu mai suntem creatori, ci suntem epigoni. Niște surogate care redau niște clișee. Și atunci să nu mai avem pretenția să fim autori, creatori, că nu e nimic original… Dacă ne asumăm că suntem de-ai lui Cain, și avem acest curaj, nu ne mai interesează infecția asta bigotă religioasă din societate și putem să facem diferența. Dar dacă noi confundăm evlavia mayakovskiană cu spiritualitatea religioasă și cu statul la coadă la moaște pentru sarmale, da?, atunci nu mai suntem nimic. Suntem doar niște CNP-uri. Nu suntem indivizi. Suntem doar un grup, o masă, suntem plastelina. Și în interiorul plastelinei, evident că fiecare se duce pe la mall-uri și cumpără gadget-uri, și crede că are o anumită independență pentru că își face selfie-uri și se dă mare vedetă pe Facebook. Știi ce zic? Dar nimic nou sub soare. În alte epoci era carnavalul, când lumea se ascundea după măști. Acum lumea se arată.

„Astăzi domneşte fascismul indolenţei – cea mai gravă formă a fascismului“

Dar până la urmă ceea ce arătăm lumii nu reprezintă tot măști?

Masca totuși trebuie să aibă o ideologie, trebuie să aibă o poveste. Astăzi nu mai sunt povești. Astăzi, la noi, domnește fascismul indolenței – poate cea mai gravă formă a fascismului, pentru că nu are ideologie, ci se hrănește dintr-o bășcălie continuă care izvorăște din neputința existențială. Nu vezi că mulți dintre concetățenii noștri nu știu să se exprime în limba lor maternă? Eu, minoritar, ungur evreu, vorbesc mai bine românește și mai corect ca mulți alții, pentru că am o reverență pentru limba maternă a țării care mă găzduiește și în care trăiesc. Lumea nu se mai gândește, nu-și asumă întocmai și face totul din reflex. Cu asta ne luptăm noi de fapt. Și Nicu, și eu, și cei ca noi. De-asta nu merge treaba așa cum ne imaginam noi atunci luând modele din alte părți, din Anglia sau America: pentru că acolo se exprimă cu reverență. La noi lipsește reverența pentru că această mentalitate dominatoare nu are dimensiune istorică. Este o schismă de identitate care se manifestă în orice. Și cel mai grav, se manifestă în luarea deciziilor.

Eu am acum acest proiect care se numește Gringo. La mine nimic nu e întâmplător, orice manifestație are argumentația ei. Gringo au fost numiți americanii care au invadat teritoriile mexicane. Și pentru că aveau berete verzi, mexicanii atâta știau: green, go! De aici vine Gringo. Pentru ei orice om palid, caucazian, este un gringo. Înseamnă un intrus, un parvenit. Eu sunt gringo de România pentru că sunt un intrus și un parvenit. Și risc să spun: asemenea colegilor mei care cântă rock, blues, jazz. Pentru că noi încercăm să impunem ceva ce nu este pe filonul firesc național. Și atunci noi suntem gringo, cu toții. Să nici nu ne gândim la niște rezultate de apreciere! Da? Multă lume intră în această greșeală, de așteptări. Într-o țară în care nu s-a inventat chitara electrică, să nu aveți așteptări să umpleți stadionul!

Și uite că acum 40 de ani cu o chitară electrică se umplea un stadion…

Da, dar acum 40 de ani exista un dușman comun. Și mai exista o speranță comună, o iluzie. Mă rog, s-a dovedit tot o păcăleală, că Woodstock n-a fost decât un curent de modă. Apoi s-a schimbat drogul, a fost Vietnam, a fost o scuză din asta pentru revoltă, și puștii soldaților americani din războiul al doilea s-au maturizat și au început să își facă de cap. Dar în 10 ani s-a terminat. Noi, în schimb, cei din Europa de Est, suntem într-o  mare capcană. Pentru că noi am crezut că acest discurs de la Woodstock este exprimarea supremă a libertății… Mare țeapă. Și mulți sunt și astăzi în această capcană.

Sunt și oameni naivi, și acești oameni naivi sunt cei care scriu despre fenomen sau cântă prin acest fenomen. Și formatează opiniile… Nu s-a creat o delimitare, o disociere de capcana acestor nostalgii atât de îndepărtate… Există un anumit retard existențial în publicul consumator de cultură…

Așa, cu subiect și predicat? Să opresc înregistrarea?

Nu eu o spun, o spune Comisia Europeană. Comisia redactează un raport în fiecare an despre publicul consumator de cultură din țările membre UE. Pentru România, așa începe: public retard. Foarte nasol. Acest document este oficial, este pe site-ul Comisiei Europene și este primit de fiecare instituție culturală din România. De ce-i retard? Printre altele pentru că preferința muzicală dominatoare a publicului din România, 82%, este folclorul.

Și aici este o nuanță. Există o diferență covârșitoare între folclorul autentic – pe care l-a îndrăgit și Covaci, dacă vrei, atunci când a pus bazele ethno-rock-ului – și folclorul care astăzi a devenit kitsch. Sau, mai bine spus, un anume tip de kitsch pe care unii îl numesc „folclor”….

În anii `50, în Rusia, exista un tip pe care îl chema Alexandr Zhdanov. Era ideologul lui Stalin pe domeniul culturii. În 1948 a scris un articol despre cum trebuie să arate produsele și manifestările culturale care să reprezinte realitatea socialistă. Da? Ăsta era ideologul de bază. La Moscova a apărut un tip, Moiseyev, care a organizat celebrul ansamblu folcloric care îi poartă numele. Vreo 500 de persoane – dansatori, cor – umblau în toată lumea. Pe acel model au apărut și la noi acele filarmonici populare în anii `50. Spunea atunci sistemul: păi burghezii au filarmonica lor, cu frac, cu muzica clasică, etc., ia să aibă și țăranul filarmonica lui! Ia să faceți și voi ansambluri de 40, 60 de persoane, și vă îmbrăcați în port popular stilizat, pantofi albi, ciorapi albi, aveți un dirijor, ca ăia, și dați în jos. Și mai e ceva: cenzura de atunci a impus frazarea muzicală. Nu mai facem așa cum cântă țăranul – rubato sau giusto silabico… Nu. Facem simetric! Frazele de 4 măsuri, punct! Deci ăsta e kitsch-ul. Și așa au apărut orchestrele astea, și există și astăzi. Sunt modelul clar al kitsch-ului. După aceea au apărut soliștii, cântăreții de muzică „populară”, cum e Ghiță Turda sau alții… În anii `60,`70, nu știu dacă ai observat în poze și înregistrări, dar toți purtau pantaloni evazați și aveau frizura lui Elvis Presley, pentru că toți aveau complexul lui Elvis fucking Presley… Aveau tunsoarea aia de rockabilly. Și cântau așa-zisa muzică populară, compusă la bloc…

Crezi că tocmai acesta este scopul? Ca populația să fie așa?

Nu, nu cred. Nu cred în complot și în teorii ale conspirației. Asta a venit dintr-un caracter post-fanariot, laș… Să ne ascundem, să fim bine, să nu ne certe șeful.. Asta-i tot. Șeful nici n-a impus nimic, de fapt. Știi ce zic? De fapt, la noi nu este coiul. Cojones. Noi avem încă o societate feudală – nici vorbă de cetățeanul industrializat! Feudă. Cnezate. Nu-i nimic nou în asta, dar ca să înțelegem trebuie să cunoaștem puțin istoria epocilor culturale. Cum au venit, una peste cealaltă. Noi acum trăim într-o epocă postmodernă, care e chiar antiteza epocii moderne din secolul XX, care a fost un secol ateu și de stânga. Toate marile curente artistice de atunci au fost de stânga. Numai că în Franța sau America e altfel să fii comunist… Pentru ei e excentric, exotic, intelectual și cool… Noi, în schimb, ne-am născut în asta. Cumva ni s-a impus. Poate de aici vine acel deranj mic de care vorbeam mai devreme, care pe unii dintre noi ne face să vrem să schimbăm ceva, dar încă nu știm cum și ce. Știm că trebuie schimbat ceva! În această epocă postmodernă peste tot în lume domnește haosul, nu mai există niciun filon ideologic, și de asta lucrurile stau cum stau în 2017. Acum avem două tipuri de modele stilistice: avem un curent retro, pentru că multă lume se întoarce în timp și pune lucrurile în limbaj postmodern, cu instrumente postmoderne, și unul unde cred că mă încadrez eu, și anume metastilismul. Este deasupra oricărui stil – nu mai contează stilul, eu nu cred în stiluri.

Există un principiu pe care l-a enunțat și Brâncuși, deși sub altă formă, cum că pe calea bătătorită nu cresc flori. Suntem unii, cu deranjul de care vorbeam, care ne asumăm acest rol de explorator.

…cu riscurile aferente!

Asta e, dar nu ne interesează. Pentru că existența mea nu este suma părerilor altora despre mine. Majoritatea participanților din breasla noastră – n-am zis intenționat colegi, pentru că nu toți sunt colegi cu mine – sunt suma părerilor altora.

„Nu e ușor să fii artist de afiș, pentru că de multe ori faci foamea. Dar ai un drapel pe care ai jurat… N-ai voie să îl lași să ajungă în noroi!”

Noi oricum suntem saltimbanci. Știi că Revoluția franceză a inventat, de fapt, publicul anonim. De atunci încoace, lucrurile au intrat într-o relație foarte bizară cu publicul. El, plătind taxe și impozite, crede că are drepturi și are acces nelimitat, și are pretenții, iar noi spunem că nu ne interesează și facem ce ne dă prin cap să facem. Că vă place, că nu vă place.

E și asta o dovadă de demnitate a vocației – nu te apuci să faci ceva în care nu crezi, doar pentru că știi că vinde. Poate e chiar prima dovadă de demnitate a vocației!

Am avut în trupe foarte mulți muzicieni care astăzi sunt în prima linie a industriei. Pe mulți i-am dat afară. Am considerat că există un antagonism estetic și le-am explicat așa: mă, dacă tu îmi spui mie la concert să începem mai devreme, într-o sală de teatru, doar ca să ajungi apoi la ciubucul tău din Berceni, atunci îți spun așa: că tu ești o curvă, și atunci vei fi plătit și tratat ca atare. Și să n-ai pretenții de respect sau de condiții de artist de afiș. Tu ești un prestator de servicii muzicale, care este o treabă foarte cinstită și în regulă, avantajul tău este că în fiecare seară câștigi ceva, dar un artist de afiș înseamnă o altă etică, o altă responsabilitate. Nu e ușor să fii artist de afiș, pentru că de multe ori faci foamea. Dar ai un drapel pe care ai jurat… N-ai voie să îl lași să ajungă în noroi! Dacă ți-ai asumat, trebuie să fii consecvent în asta!

Interesant este că mulți tratează cele două tipuri de personaje făcând confuzii.

Pentru că sunt retardați, de-aia.

De aici vine aspectul negocierii? N-am înțeles niciodată de ce atunci când mergi să îți cumperi un telefon la mall, sau să îți pui o plombă, sau să cumperi o haină, accepți prețul obiectului sau al prestatorului de servicii, iar cu artiștii (mai ales cu cei de afiș) toată lumea vrea să negocieze. Eu când mă duc la restaurant nu întreb chelnerul dacă poate să îmi dea ceva din meniu cu 20 de lei, când acolo scrie 30.

Tot noi suntem de vină, pentru că n-am impus asta. La Eric Clapton îți permiți să negociezi?

Or să îți spună că tu nu ești Eric Clapton.

Ba da, sunt colegul lui. Diferența între mine și el e contul din bancă și vechimea în business. Da? Pentru că dacă tu ai club în nu știu ce oraș, și mă suni: „Am cel mai tare club din oraș, piele, canapele, candelabre cu diamante, pfoai, cel mai tare”, eu îți spun „Dă banul!”. Păi nu, vii și cânți pe bilete. Bun, atunci pun eu prețul, și spun 100 de lei biletul. Păi nu merge așa. De ce nu merge așa? Păi dacă vine lumea și dă 100 de lei pe bilet, n-o să mai aibă bani să bea berea de la mine. Da` ce sunt eu, mă? Eu să particip la riscul tău de a vinde sau nu berea? Când tu la riscul meu nu participi cu nimic? Păi atunci tu ești live music venue sau nu ești un club unde se cântă? Dacă așa faci reclama, a propos, tu știi că trebuie să ai un atestat emis de Ministerul Culturii? Dacă ești un club care promovează muzică pe viu, înseamnă că așa atragi tu clienții tăi și trebuie să ai un atestat. Asta înseamnă că trebuie să faci un curs de câteva săptămâni unde ți se predau o serie de lucruri, cum ar fi legislația aferentă, responsabilități, competențe… Acolo o să aflii că trebuie să ai minime condiții tehnice, o mică scenă, un minim de backline, că dacă pică becul pe client în timpul concertului, cine răspunde, mă? Da? De asta ai nevoie să faci acest curs, ca să primești patalamaua de la minister, ca să te bage în registrul organizatorilor de evenimente.

Pe de altă parte, în SUA există o revistă care se numește Pollstar. Este și online. Pollstar este revista showbusiness-ului. Pe lângă articole, interviuri, portrete, există un capitol în revistă unde este monitorizată mișcarea tuturor trupelor care sunt în turneu, de la cea mai mare până la cea mai mică. Interesul tău, ca și cumpărător, este să apară undeva costul generat de trupa care vine să cânte la tine sâmbătă, ca să te ajute să calculezi taxele care trebuie plătite, onorariile și alte lucruri. Și se menține echilibrul. Pentru că dacă eu sunt în clubul tău sâmbătă, și la intrare generez, să zicem, doar 5000 de lei din biletele vândute, și tu mie îmi dai 4 000 din banii ăștia, suntem ok. Eu mă duc apoi la următorul club și spun „Uite, dă-mi 10 000 de lei”. Cumpărătorul răsfoiește revista Pollstar, se uită cât am făcut eu săptămâna trecută și mă întreabă așa: „Măi, A.G., s-a întâmplat ceva semnificativ de săptămâna trecută până acum? Ai primit un Grammy? Un disc de aur, ceva? Că îmi ceri dublu…”. „Nu”. ”Păi atunci, dragă A.G., ești neserios. Și asta raportăm la Pollstar!” Și asta, ție, ca artist, îți duce credibilitatea în jos și nu mai apuci nimic! Un astfel de sistem ar ține în echilibru treaba și la noi, că aici multe gajuri sunt puse din burtă.

„România este singura țară europeană care nu are acel document fundamental care se numește Statutul Artistului. Noi nu existăm în nomenclatorul meseriilor de la Ministerul Muncii”

Raportul cu un eventual cumpărător este unul dintre aspecte. La noi industria asta e mult mai dezorganizată, începând de la asta și până la detalii cum ar fi contractele, drepturile de autor, condițiile, etc. Cum ne organizăm și noi?

România este singura țară europeană care nu are acel document fundamental care se numește Statutul Artistului. După acel document emis de ONU în 1980, pe care fiecare țară membră a semnat, România nu a ratificat acest ghid și nu l-a aplicat. Exact asta este, un ghid: definiția artistului, ce obligații are, ce drepturi are, ce competențe are… Și există o recomandare pentru țările membre să ratifice acest document, cumva, și să rezolve treaba cu artiștii. Noi de asta nu existăm în nomenclatorul meseriilor de la Ministerul Muncii. Noi avem o problemă de muncă în primul rând, nu artistică. Aici nu ținem de Ministerul Culturii. Nu e vorba de conținut, ci de existență – noi avem relații de muncă, da?, cu orice instituție cu care facem contract. Această relație nu este reglementată de un statut, de un document fundamental care să definească artistul în România. Fie muzician, fie sculptor, fie actor, artist în general.

În Germania există. Ești artist? Te duci la primărie, te înregistrezi, dovedești că ești artist – cărți, afișe, discuri, sculpturi, expoziții – și te trece acolo ca artist. Apoi statul german preia jumătate din toate dările tale obligatorii către stat: impozite, CAS, pensie. Măcar face un gest. La noi nu există nici măcar statutul. De asta băncile își permit să nu dea credit pentru case liber profesioniștilor artiști: pentru că nu existăm! Acesta e primul lucru care trebuie făcut! O bază fundamentală, pe care nu o avem. Sub Ceaușescu măcar era ceva, se numea atestat de liber profesionist. Era o instituție care ne-a băgat în seamă, ne-a recunoscut ca atare. Atestatul este valid, nu s-a abrogat, dar nimeni nu îl mai cere.

… pentru că nu vă condiționează activitatea profesională.

Ar trebui să o condiționeze! Uite, de exemplu, banii publici. Cum plătește statul, cum aruncă bani la niște oameni fără să îi certifice cumva? De asta ar trebui să existe un statut al artistului certificat de stat. Pe bani privați, faci ce vrei. Dar când e vorba de bani publici, statul nu are voie să arunce la cei care nu îndeplinesc anumite condiții de calitate! Asta înseamnă un examen, de exemplu. Uite, eu sunt membru în Musicians Union în SUA. Acolo a trebuit să dau un examen în fața unei comisii. I-am întrebat de ce, care e scopul. Mi s-a spus: „Ca să nu faci de râs breasla!”.

CITEŞTE ŞI: Festivalul WOLFBLUES, ediția a II-a! Poiana Lupului, Gărâna, 28-29 iulie 2017!

Celelalte bresle au statut, pentru că există ca și meserii. Noi suntem „prestatori de servicii muzicale”. Cu scuzele de rigoare, prestator este și DJ-ul de la nuntă care pune muzica altora de pe un laptop. Eu nu-l pot considera pe el coleg cu mine, să-mi fie iertat… Deci asta nu s-a rezolvat încă la noi, și până nu se rezolvă un act fundamental pe care să se construiască apoi toate doleanțele noastre, rămânem într-o himeră de frustrări, complexe, speranțe, nesiguranțe. Uite, în dormitorul meu picură acoperișul. Picură apă. Eu nu pot să îmi iau o casă pentru că nu îmi dă banca niciun credit. Pentru că eu nu exist. Banca spune „N-aveți venit lunar!”… Păi asta e natura meseriei mele! Și banca nu e în stare să creeze un pachet pentru oameni ca mine, deci ne discriminează. Noi suntem discriminați la noi în țară, da? Ăsta e cuvântul cheie. Pe ăsta trebuie să batem noi fierul, pentru că de acest cuvânt toată lumea se teme. Dar trebuie să-l țipăm. Suntem discriminați și nu e în regulă.

Alții nu vor statutul, pentru că nu sunt cu noi, nu sunt din gașca asta, unde sunt eu, e Nicu, a fost Moțu Pittiș, și alții… Noi am creat conjuncturi, am deschis niște uși, am pavat niște drumuri pe care mulți alții acuma se plimbă fără să recunoască asta. Este urât, să nu-i recunoști pe cei dinaintea ta și să nu respecți asta.

 Ilie Stepan mi-a spus același lucru. Nu vă simt frustrați pe tema asta, nici pe tine, și nici pe el. Poate puțin triști.

Uite un fenomen interesant: există în București Piața Timpului, acel loc unde actorii primesc stelele. Actorii care sunt bugetari participă la fel de fel de șușe pe lângă și impun un model de business. Stela și Arșinel, da? Au impus un model de business în România. Ne place sau nu ne place, el este real. Ei l-au impus. Bun.

Nu vorbim de conținut, de teatrul de revistă, ci de modelul de business.

Da, da. Acest model de business există în țara noastră. Orice impresar gândește în acel model.

Păi jobul impresarului este să vândă.

Da, numai că pe impresarii de la noi îi știi foarte bine. I-am dat afară din casă cu șuturi în cur pe unii dintre ei când mi-au zis „70% eu, 30% tu, artist”. Zic, nu, invers. Păi invers nu merge. Atunci, marș afară. Da? Lumea trebuie să afle cum sunt acești impresari, promisari de fapt, că ei promit impresariere și nu fac. E toxic și ieftin acest model impus de actorii bugetari cărora le convine. Ei iau un salariu de 2000 de lei, mai iau 2000 pentru o șușă. Și ei spun, dom`le, pentru un spectacol iau cât iau într-o lună la teatru și îmi convine. Și atunci fac o casă de cultură de 800 de locuri din care impresarul ia restul. Pentru că n-au mentalitate capitalistă de showbusiness. De asta avem noi greutăți, de asta nu merge, de asta suntem noi Gringo: pentru că impunem un alt model și nu le convine… Pentru că mai devreme sau mai târziu le vom strica jucăria cu modelul nostru… Spre binele generațiilor care vin după noi.

La noi impresarii au câte un birou, au un site pe care sunt trecuți absolut toți artiștii posibili și imposibili, dar cu care ei n-au discutat niciodată, sunt puse niște prețuri din burtă fără contracte de reprezentare, și apoi îți spun așa: ”A.G., să știi că nu ești bun, că nu te cere lumea!”.

Păi chiar asta ar fi treaba ta de impresar!

Tocmai. Impresarul meu din SUA asta făcea: era în mașină toată ziua și identifica noi cumpărători, noi locații, dezvolta rețeaua. La noi, ăștia stau la birou, se duc la evenimente, sunt mai vedete decât noi, fac poze la chestii mondene, se dau mari scule dar sunt niște zerouri. Ei nu se duc în teritoriu să identifice posibilități, să creeze evenimente pentru artiștii cu care au semnat – deși semnătura asta te obligă, ca impresar. Și îți spun apoi că nimeni nu sună, și nu mai ești pe val. Mi se pare un lucru toxic și eu nu am nevoie de ăștia.

Și îți mai povestesc ceva: agentul meu din SUA mi-a dat 200 de concerte pe an. Pe contract, așa cum se face. La nivel low-middle class. Dar când a apărut conceptul Crossroads Festival al lui Clapton l-am rugat să încerce să mă includă și acolo, să facă booking. Mi-a spus: „E altă ligă, acolo nu mă bag. Dacă vrei rupem contractul, nu mai plătești nicio penalizare, și you are on your own. Încearcă. Dar eu nu mă bag”. El a deservit 3 state pe coasta de vest, și asta a fost liga lui. Mi-a spus că nu se bagă, pentru că era altă ligă, major league, și își cunoștea limitele. La noi, câți dintre ei au luciditatea asta?

Și mai sunt și mulți țepari, tot din cauza modelului de business. Modelul de business despre care vorbeam mai sus trebuie să dispară. Dar nu o să dispară până nu dispare mentalitatea artiștilor care îl practică. Pentru că ăsta e un cancer în dezvoltarea industriei muzicale, acest model cumetrist-fanariot-utecisto-colegial.

În România mai este însă o dimensiune anarhică, vamaiotă, așa, care frânează – mă gândesc la cei din jurul focului de tabără, care cred că dacă îți mai dau o bere le mai cânți lîngă umăr… Iar ăștia se numesc rockeri? Come on… Get outta here!  Noi de ce nu avem un Hall of Fame, cum au actorii, cu steaua lor in piață? Pentru că nu existăm. Toți se gândesc doar la actori. Vezi, actorul a devenit un termen general. Acum, când a ridicat PSD-ul salariul artiștilor, ei se refereau la toți ca fiind actori. E un reflex, un tic, un arhietip în capul lor. Actorul este ăla, pentru că actorul Caramitru a fost foarte deștept în anii `90: a făcut Uniter-ul. Gala Uniter pe care tanti Filofteea din satul Văcăreștii de Sus o vede la televizor – ea nu e consumatoare de teatru, da?, are alte ocupații, foarte frumoase și ele – dar zice: „Vai, ce rochii frumoase, uite, actori!”. Și în conștiința colectivă, asta rurală post-fanariotă din România, infestată cu această credință nefiresc de retrogradă pentru sorgintea latină (punctul de plecare, de fapt, al acelei schisme de identitate), actorul este ăla. Respect maxim! Și ăștia care sunt în scaune decizionale astăzi sunt copiii doamnelor Filoftei, care așa cresc și asta învață.

Eu sunt cu drapelul meu. Sunt regele regatului meu într-o republică seculară numită România. Dar devine din ce în ce mai fundamentalistă. Iertare…

„Primul concert la care am asistat a fost un Phoenix. Așa am pătruns eu în lumea rock and roll music, cu un concert Phoenix…”

Aveam 5 ani. Sau 4 și jumătate, pe acolo. În 1969 sau 1970. Maică-mea lucra la stomatologie și când era în schimbul doi mă lăsa în grija unei vecine care avea o fată. Vecina nu era acasă, că lucra și ea, și era fata ei de vreo 17 ani. Și fata avea un drăguț, cum se purta pe atunci. Și într-o zi o văd mai agitată, nu mai știa cum să facă, și odată m-a îmbrăcat și m-au luat cu ei să mergem la o plimbare. Nu prea avea voie să mă scoată din casă, ar fi trebuit să o sune pe maică-mea, știi? Dar nu ne-am dus departe, că noi stăteam în centru – eu sunt orădean din centru, din oraș, cu țiglă roșie, burghez… Eu sunt din Habsburgia, da? Ne-am dus într-un loc aproape de casă, unde era multă lume, gălăgie, am primit numai genunchi, că eu eram puști, nici un metru n-aveam… Zgomot mare… Un lucru țin minte și acum: că era acolo un tip cu un păr din-ăsta (acuma știu că se numește afro), era la o masă din asta ciudată și se tot apleca, era agitat cu niște cabluri… Era un zgomot infernal și nu îmi plăcea, și plângeam, și o tot trăgeam pe asta de mână să mă ducă acasă, și luam numai genunchi… Da. Ăla era un concert Phoenix, la Oradea în clubul Tineretului. Fata s-a dus cu drăguțul ei acolo să vadă concertul și m-a luat și pe mine că n-avea ce să facă… Și asta a fost prima mea experiență în lumea rock and roll music – Phoenix în clubul Tineretului. Îți dai seama că din concert nu am văzut nimic, că eram prea scund, dar țin minte zgomotul și părul lui Schwartz… Așa am fost eu inițiat în muzică. Nici maică-mea nu a făcut scandal când am ajuns acasă, dar a fost un loc neplăcut pentru mine, un șoc la cinci ani, pe nepregătite, așa.

Te bate vreun gând să pleci definitiv din România? Sau cel puțin pentru perioade foarte lungi, așa cum ai stat în SUA?

Eu nu m-am gândit niciodată să plec definitiv. În SUA nu aș vrea să mă mai mut, am stat 7 ani și am înțeles… Mi-am bifat satisfacția. Nu mă mai excită. M-aș duce poate spre Vietnam, care este pe punctul unui boom economic acum. Sau m-aș duce dincolo de Ecuator pentru că n-am mai fost în emisfera sudică. Dar nu de tot. Aici e pământul meu, eu n-am gânduri de emigrare. În SUA am plecat pentru două luni, atunci în 2000… Să mă duc la Chicago Blues Festival, să facem un documentar și să scriem o carte – am plecat cu un prieten din Ungaria – despre scena de blues de la Chicago. S-a și făcut cartea, s-a și filmat, am interviuri cu tot felul de personalități, am câteva filmări unice în lume, și, printr-o conjunctură, Son Seals mi-a zis: „Ce faci marți, nu vii să cânți cu noi?”… Ba da. Bun. Ce faci joi, vii să cânți cu noi? Ce faci vineri? Și așa mai departe până la un moment dat când m-a întrebat dacă vreau să rămân cu ei permanent. I-am spus că n-am viză decât pentru două luni și m-a pus în legătură cu avocatul lui care a rezolvat problema, am primit viză prelungită și permis de lucru în muzică. Mi-a schimbat viza de turist în viză de tip O 1, care înseamnă Alien with outstanding abilities. Adică străin. Viza asta este dedicată profesorilor universitari, artiștilor, atleților care au reputație, notorietate, faimă națională sau internațională și pot dovedi asta, și îți dă drept de muncă timp de 3 ani de zile dar numai în domeniul pentru care ai aplicat. Și am rămas acolo timp de aproape 7 ani. Am fost în sistem, l-am înțeles, mi-am aranjat statutul legal și m-am tot plimbat prin țară să cânt. Am avut și momente mai grele, dar am avut și momente glorioase.

Interesant, ca exemplu, acolo există o cutumă la concerte, a acelui depozit care constituie un avans al plății. Trebuie subliniat că la ei există foarte clare noțiunile de talent buyer, cumpărătorul de talent, și talent provider, artistul. Și la noi ar trebui să se introducă. Și cumpărătorul de talent, conform contractului, trebuie să depună până la jumătate din suma gajului ca și depozit. De multe ori eu nu apuc să mă văd cu agentul pentru că suntem amândoi mereu pe drumuri, în mișcare continuă. Tu, ca artist, te plimbi prin țară și cânți, îți plătești drumurile, cazări, band-ul, cheltuielile aferente din banii pe care îi primești la concert. Eu ajunsesem pe la prețul de 19 dolari pe bilet, ceea ce însemna că eram cotat undeva la 4000 de dolari pe concert. Foarte rar se întâmpla să primesc suma integrală într-o tranșă, pentru că acolo există o schemă – repet, la nivelul low-middle, unde și acolo există șmecheri între patroni sau cumpărătorii de talente. Schema era așa: se achita în avans acel depozit către agent, de obicei aproape jumătate din bani, iar tu primeai cealaltă jumătate când terminai de cântat. De obicei de la barman, că numai el mai era acolo la ora aia. Și eu trebuia să tratez cu barmanul să îmi dea restul de bani. Eu știam de la agent că ăla a plătit depozitul de 40 sau 50% și eu mai trebuie să recuperez de la barman restul – suma X. Acolo cânți cam 4 reprize, termini pe la ora 2 noaptea. Și de foarte multe ori lumea stă cu spatele la scenă, mai bea ceva, joacă poker, și nimeni nu prea se uită la tine, dar tu trebuie să cânți. Și ai o senzație nasoală, te obosește emoțional. Bun. Se termină treaba și te duci la barman să aranjezi, iar el îți dă un plic. Numeri banii și constați că sunt mai puțini. Barmanul spune că așa i-a zis patronul, că a plătit în avans suma N. Și tu de la agentul tău știi altceva… Suntem la 2 și jumătate noaptea, poate 3. Da? Eu pe agentul meu degeaba îl sun, că nu răspunde la ora aia, cine știe ce face. Eu ce mă fac? Oamenii mei sunt nervoși, obosiți, și de multe ori te resemnezi numai ca să pleci și să menții liniștea și echilibrul în trupă, să ajungi și tu la un motel să te odihnești…

Vezi, de aia e bine să ai un tour-manager cu tine… Care la ora 2 noaptea intră pe e-mail, printează ordinul de plată cu datele exacte, vorbește cu barmanul și lămurește situația…

Vorbim de 2000-2001. Altă epocă. Nici e-mail-ul nu era încă așa de răspândit…

Da, corect.

Așa că de multe ori am rămas în pagubă. Dar nu merită să reacționezi, că s-ar putea ca în două luni acel club să nu mai existe. Agentul meu a făcut un calcul într-o zi: în America poți cânta 8 ani la rând, în fiecare zi, fără să cânți de două ori în același club. De asta e agentul mereu pe drumuri: se închid locații, se deschid altele, și el trebuie să convingă oamenii să cumpere trupele. Ăsta e impresariatul. La noi participanții sunt foarte nepregătiți pentru meseriile astea.

La noi sunt mulți artiști care fac singuri impresariatul.

Sigur. Așa am făcut și eu. Până ajungi la o anumită reputație, și atunci este mult mai bine dacă altcineva vorbește în numele tău. Ai un avantaj în negociere.

„Ceea ce fac eu nu e muzică. Faptul că operez cu niște unelte muzicale nu înseamnă că exprimarea mea este muzică… Eu sunt mesaj“

Noi rămânem niște saltimbanci machiavelici. Noi suntem cu diavolul. This is devil`s business. Pentru că noi aici ce facem? Arta noastră nu înseamnă să cântăm la vreun instrument sau să scriem cântece frumoase – asta pot să facă mulți. Cel puțin arta mea este să îi conving pe oameni să cumpere ceva de care nu au nevoie.

Aici te-aș contrazice. Și de muzică, de hrană pentru suflet este nevoie!

Ceea ce fac eu nu e muzică. Faptul că operez cu niște unelte muzicale nu înseamnă că exprimarea mea este muzică. Muzica are funcții, verticale sau orizontale, din toate timpurile. Muzica e muzică atunci când își păstrează funcția sacră, verticală. Asta fac eu când scriu muzică savantă, contemporană și bine argumentată… Divertismentul nu mai este muzică. Eu nici măcar divertisment nu mai sunt. Eu sunt mesaj. Eu nu încerc să explic cosmosul într-un cântec de trei minute, ci redau o anumită situație din viață. Muzica este anvergura cu care îți explici frustrarea vis-a-vis de cosmos, de tot, de univers. Noi nu suntem muzică. Noi suntem song writers, improvizatori, guitar heroes… Noi suntem barzi. Noi nu avem anvergură de jumătate de oră într-o frază muzicală, să explicăm cosmosul. Noi nu gândim matematic.

Cei care creează cântece de trei minute nu sunt compozitori. Nu. La minor – mi minor – re major – șapte nu este compoziție, ci este un clișeu. Da? Cu care îmbraci poate un vers, poate o poezie, poate un text. Cântecul este textul, de la Shakespeare încoace. Nu muzica aceea care îl îmbracă și care îl livrează într-o anumită formă… Avem deci de pus la loc anumite terminologii, ca să știm ce suntem de fapt. Muzician este Enescu George, da? Care a încercat să ne explice. Și nu numai. Și alți oameni de genul acesta. Iar noi suntem mesageri. Noi, de fapt, țipăm un of – din acel deranj mic care ne îndrumă să schimbăm ceva. Noi nu avem putere executivă. Nu știu cum ar fi dacă am primi de la cineva puterea executivă… Nu știu cum ar arăta, dar mă tem că nu prea bine. Între timp, fiecare se descurcă și el cum poate.

Ce înseamnă pentru tine să te descurci și, mai ales, ce înseamnă să fii un instrumentist bun?

Să fii stăpân pe propriul tău joc, din toate punctele de vedere. Dacă intri în jocul altora și devii suma părerilor lor, ești pierdut. Un muzician bun trebuie să fie arogant și demn. Nu infatuat! Ci demn, pentru ceea ce e conștient că este. Dacă ești conștient de ceea ce ești și ai acoperire la tot ceea ce spui și dai, n-ai de ce să îți fie rușine de tine însuți. Și atunci ai obligația aceea cu drapelul, pentru vocația ta. Promovează-ți drapelul! A, că pe unii îi deranjează? Ghinion!

Puștii care au crescut în această imagine falsă a tricourilor negre, că așa au văzut în reviste și pe coperțile de discuri, că așa trebuia să fie, zgomotos, ca să prezinți emoțiile, s-au obișnuit cu asta și trăiesc într-o bulă din asta a lor. Și nu recunosc nimic, numai afectiv, și nu apreciază nimic altceva. Pentru un artist doar publicul este esențial – pentru că doar el te ridică și doar el te coboară. Nimeni altcineva! Uite, este un tip, Fuego. El a înțeles ceva. El nu e Gringo, ci este direct pe filon. Pe acest filon mămos, mămăligos, evlavios, sărmăluțist, moașteist, așa. Asta este spiritul și discursul general în țara asta. Acest tip – tot respectul pentru el! – a înțeles. Și rupe sălile. Și are o moșie în Corbeanca.

La urma urmei, cu bani făcuți pe merit. A avut concerte, a muncit…

Exact. Pentru că a înțeles despre ce e vorba în România. Deci eu sunt un minoritar. Dar sunt printre puținii care au această obiectivitate necondiționată – pot să observ. Văd pădurea de sus pentru că nu fac parte din pădure. Înțeleg cum funcționează mecanismul. Și Nicu înțelege.

Și mai aveți un avantaj: acela că, la un anumit nivel în meseria asta, încetați să mai depindeți de sistem.

Pentru că nu suntem produsul sistemului. Suntem self-made men. Pe mine nu m-a făcut nici un trust media, nici UTC-ul, nici vreun partid… Eu am construit un brand, pas cu pas, care este necompromis, și din cauza asta nu mă poate disloca nimeni de pe tronul propriului meu regat. Punct. Sunt țintit de tron. Îi dau sistemului ce îi trebuie și exact cât trebuie. În rest nu ne interesează.

E un lux pe care vi-l permiteți, dar 90% dintre oameni depind de sistemul ăsta.

Păi eu sunt Don Quijote, nu?

Bine, și forma asta de independență a venit cu niște riscuri, pe care voi vi le-ați asumat.

Nici nu știam, atunci, că mi-am asumat ceva. Mie mi s-a părut absolut firesc că am decis să merg în direcția pe care am ales-o. Acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că au fost riscuri… Atunci nu mi s-au părut. Eram destul de inconștient. Dar dacă aș începe din nou n-aș schimba nimic. Pentru mine nu contează destinația, ci calea. Eu am avut și perioade foarte grele, și perioade de glorie, iar acum sunt într-o plutire decentă. Încă nu e confortabilă, dar e decentă. Mai am din când în când probleme cu factura de gaz, că acolo nu pot să mă duc să cânt o piesă ca să primesc gaz… Și în același timp, cei care îmi datorează onorarii nu plătesc la timp și se creează un efect de domino. Dar, oricum, asta e…

Nu prea mai există respect pentru breasla asta, pentru că nu l-am cultivat noi. Imediat dupa `90, ungurii au făcut sindicatul și au cultivat o percepție socială. La noi nu s-a putut. Pentru că la noi oamenii încă nu și-au găsit sursa de demnitate. Pentru că nu își înțeleg locul și dimensiunea istorică pe planeta asta… Și se cred mai mult decât sunt sau mai puțin decât sunt. Alte popoare nu sunt victime ale schismelor de identitate. Dar aici ceva nu se pupă. De ce nu ești tu păgân? De ce nu ești tu dac? La alții există echilibru. La noi e o schismă și așa cresc și alte generații…

Și o putem corecta?

Așa cum spune legenda și cântecul, numai din cenușă se renaște… Pentru asta trebuie să faci totul cenușă.

Maria M. Petrovna

fragment din volumul „55 de ani de Phoenix în 55 de dialoguri”

Pe A. G. îl puteți vedea live pe scena Gărâna WolfBlues, sâmbătă, 29 iulie 2017, alături de Erlend Krauser și Nicu Covaci.

• Tweet
• Pin It