FOTO. Despărțirea – cuvântul care unește

Pentru generația mai tânără, care nu a aflat încă, amintim că la Reșița, a fost o dată… „Despărțirea”, grupare înființată la începutul anilor ’90 de câțiva artiști plastici amatori, care declarau sus și tare că vor să se despartă de alți colegi de generație, de profesioniștii de la Uniunea Artiștilor Plastici. Puțină lume știe și de ce!

„Noi, cei care am înființat gruparea, voiam să arătăm că suntem altfel decât cei care pictau «frumos» și cuminte. Noi, cei din «Despărțirea», trebuia să fim cei care pictam lucrări puternice, interesante, chiar șocante. Nu excludeam frumosul din creațiile noastre, dar trebuia să fie un frumos mai nou, mai proaspăt, unul neobișnuit, un frumos pictural, nicidecum unul care imită natura. Aceasta a fost ideea mea de început, fiindcă ulterior s-a dovedit că prieteniile, legăturile spirituale, chiar de altă natură decât cele de pe tărâmul artelor plastice, au fost mai puternice decât proiectatul testament artistic.”, mărturisește inițiatorul ideii, artistul Matei Mircioane.

Propunerea de înființare a grupului i-a făcut-o sculptorului Doru Vasiuți, apoi fratelui său, pictorul Cristea Mircioane, și spune că, așa după cum se gândea, pentru început trebuiau să facă parte din grup doar cinci membri. Pe toți cei propuși îi considera talentați, originali și expresivi, dar, mai ales, îndrăzneți și neliniștiți, gata să experimenteze noi mijloace de expresie artistică. De ce o denumire atât de controversată? „Despărțirea” vine de la titlul unui triptic realizat de pictorul expresionist Max Beckmann.

„Am și făcut atunci o întreagă teorie de susținere a denumirii grupului, teorie preluată din câteva afirmații ale pictorului german, care spunea, printre altele, că artistul trebuie să se despartă de iluzia vieții și să plonjeze în realitatea artistică. Beckmann se referea la despărțirea de iluzia vieții sociale, alcătuită din prejudecăți, false ierarhii, convenții. Am și făcut atunci un tablou, după o reproducere dintr-o carte a tripticului pictat de Beckmann prin 1932-1933, când naziștii au ajuns la putere în Germania. Tabloul ar fi trebuit să fie totemul grupului, l-am și plimbat o vreme după mine prin tabere. Mai târziu, am aflat că numele tabloului pictat de Beckmann, tradus în românește ca «Despărțirea», era «Abfahrt», ceea ce, de fapt, însemnă «Plecare». Oricum, plecarea tot o despărțire este.”, menționează Matei Mircioane.

Denumirea aceasta – „Despărțirea” – a fost acceptată destul de greu. Tuturor li s-a părut neobișnuită, ciudată, dar inițiatorul a insistat săptămâni la rând cu povestea despărțirii, cu sensurile artistice și filosofice ale termenului, până ce probabil cei din grup s-au obișnuit.

„E greu de spus de ce anume voiam să ne despărțim. Nu neapărat de cei care pictau lilieci înfloriți, apusuri de soare, peisaje frumoase cu pomi și case, pentru că nu subiectele contează în pictură, ci mai ales maniera în care sunt realizate. Aceasta a fost una dintre lecțiile pe care profesorul nostru de pictură de la Școala Populară de Arte din Reșița, Petru Galiș, ne-a predat-o în anii ’80: «Pictura este mai ales despre cum faci, nu neapărat despre ce faci. Subiectele contează și ele, dar maniera de lucru, culorile alese, tușa, pensulația, proporțiile, calmul sau nervozitatea accentelor, dau personalitatea și valoarea lucrării», spunea Petru Galiș. Asta spunea după ce ne preda istoria artei, de la Egiptul Antic, până în zilele noastre! În primele săptămâni de dezbateri, hotărârea de a da numele grupării «Despărțirea» încă nu era definitivă, când, spre surprinderea mea, la grup au aderat arhitectul Dragoș Zipfl și pictorul Francisc Matiaș. Amândoi, pictori extrem de talentați, cu un simț al culorii extraordinar, însă departe de ideea de expresionism, de șoc, de îndrăzneală. Am început să facem, în mod regulat, ședințe săptămânale și ei erau acolo, gata de dezbateri, gata de a se alătura proiectelor noastre privind expoziții și tabere, gata să ne contrazică, gata să ne susțină.”, spune Matei Mircioane.

Grupul l-a ales președinte pe sculptorul Doru Vasiuți care a acceptat și ciudata denumire – „Despărțirea” – a asociației de pictori amatori, rămasă fără personalitate juridică, dar cu activitate intensă timp de câțiva ani. În această perioadă au fost organizate numeroase expoziții ale grupului și multe tabere de creație, majoritatea la Debarcaderul CSR de pe malul lacului Văliug, la Gărâna, pe Muntele Semenic, la Vila Klauss, la Crivaia, la Carașova, în stațiunea Călacea, din județul Timiș. Au fost și câteva deplasări ale grupului în Franța, la Caen și la Dozulé, pe țărmul Mării Mânecii. Cea mai intensă activitate a fost în perioada anilor ’90, până prin 2000, dar coeziunea grupului s-a păstrat până prin anul 2008.

Revenind la începuturi, încă din primele luni de la înființare, grupului i s-au alăturat Rita Aldea, Maria Tudur și Camelia Constantin, toate trei pictorițe de icoane, dar care, la vremea aceea, făceau și pictură de șevalet.

„A fost o înviorare de atmosferă care a făcut bine grupării. Discuțiile s-au mai diversificat și eu m-am mai relaxat, nu mai voiam expresionism cu orice preț, fiecare venea cu viziunea și cu experiența sa artistică. Apoi, după câțiva ani, în grupare a venit pictorul și arhitectul Adrian Drăguț din Bocșa, un artist interesant și original căruia îi plăceau experimentele. Pe la sfârșitul anilor ’90, în grup a venit arhitecta Ioana Mihăiescu, o acuarelistă extrem de delicată și tot în aceeași perioadă ni s-a alăturat pictorița Adriana Ilin Tomici, din Timișoara. După anul 2000, la «Despărțirea» a venit fiul lui Franți, pictorul Rafael Matiaș, care acum este un important pictor timișorean. Tot după 2000, în jurul grupării a început să graviteze pictorul și revoluționarul Nicolae Dumitru Vlădulescu, fost șef al județului imediat după revoluția din ’89, care în 2002 a revenit în țară după un exil de unsprezece ani în Canada. Da, cam aceștia au fost, niște oameni și artiști deosebiți, și fiecare ar merita o descriere mult mai largă. Totuși, vreau să spun câteva cuvinte despre pictorul Petru Jurcă, țăranul din Țerova (un sat-cartier al Reșiței), artistul care mie mi s-a lipit de suflet și nu am încetat să îl admir nici astăzi, la vreo cincisprezece ani de când a murit. Cândva, între anii 2005 şi 2007, l-am vizitat la azilul din Reșița, unde mi-a arătat cu multă însuflețire un catalog cu zeci de acuarele extrem de frumoase. După aceea, am tot vorbit să îi organizăm lui Jurcă o expoziție retrospectivă, toți eram de acord, dar proiectul a rămas nerealizat și, la un moment dat, am aflat că Jurcă plecase… Lucrările lui, multe tablouri în ulei pe pânză sau ulei pe carton, s-au pierdut ori s-au rătăcit prin colecții private.”, mai povestește Matei Mircioane.

În „Despărțirea” de fapt a fost vorba despre prietenie, creație, libertate, susține și sculptorul Doru Văsiuț, pentru care denumirea grupului simboliza despărțirea de trecut sau de iluzia realității. Și ce poate fi mai frumos decât atât? Fostul președinte al grupării își amintește cu plăcere de vizitele și taberele de creație din Franța, alături de prietenii din Asociația Caen-Calvados-Roumanie, de președintele Hugues Labrusse, pictorii Gerard Lange, Bernard Louvel și de mulți alții. Într-un fel, spune Doru Vasiuț, francezii se minunau de coeziunea grupului, motivând faptul că artiștii nu rezistă pentru mult timp împreună. Ceea ce și la Reșița, până la urmă, s-a întâmplat.

Pictorul Cristea Mircioane își amintește că „a fost frumos, interesant, am avut zeci de întâlniri în care discutam despre arte în general și arta plastică în special. În tabere, acolo unde lucram cot la cot și mai ales frunte lângă frunte, ne influențam reciproc. Pentru mulți era o perioadă de creștere, de acumulări. Am realizat chiar și lucrări colective. Grupul a avut o perioadă și un atelier. Artiștii s-au desprins rând pe rând de grup, fiecare simțind oportunități în altă parte. Eu personal mă gândesc cu multă nostalgie la acel «Secession» al nostru”.

„«Despărțirea» a fost cuvântul care a unit spirite, a unit oameni și i-a legat în prietenii durabile. Tonul nostalgic răzbate și din mesajul primit de la Matei Mircioane: «Despărțirea» ne-a unit și de atunci, din punct de vedere spiritual, afectiv, nu ne-am mai despărțit niciodată. Ar fi multe de povestit! Două decenii de prietenie înseamnă ceva! Probabil alți membri au trăit altfel acele experiențe, dar, cu siguranță, pentru toți «Despărțirea» a fost ceva special care și-a pus amprenta pe modul de a înțelege și a face artă, pe modul de a înțelege lumea și viața.”, spune Matei Mircioane, stabilit în Milton Keynes, Marea Britanie.

• Tweet
• Pin It